Zanele bune nu-s ca la televizor. Dar exista.

Uneori, primavara incepe ca un drug in gura. Un fel de bucurie planetara de la care esti exclus. Tu nu faceai altceva decat sa te tarasti de pe ieri pe azi, de acum spre urmatoarele cinci minute. Doar pentru ca inertia a fost deja inventata. Si ai fost si tu inventat. Dar uite ca vine […] The post Zanele bune nu-s ca la televizor. Dar exista. appeared first on Presa Oradea.  Uneori, primavara incepe ca un drug in gura. Un fel de bucurie planetara de la care esti exclus. Tu nu faceai altceva decat sa te tarasti de pe ieri pe azi, de acum spre urmatoarele cinci minute. Doar pentru ca inertia a fost deja inventata. Si ai fost si tu inventat. Dar uite ca vine si blestemata asta de primavara, ce nu aduce altceva bun decat ca e putin mai cald. Pe tine nu te-a intrebat nimeni daca te-ar bucura venirea ei. Pentru ca tu nu ai drept de vot. Nu era o metafora asta cu dreptul de vot. Am stat ieri cu nasul intins in aerul de primavara, sa pun oamenii pe snopi - cei care pot sa se bucure de primele viorele inflorite in Timisoara, cei care nu. Pe o strada la coltul careia pandesc mereu, la inceput de an, primele frunze ale arborilor-pagoda, gingko. Pe o strada cu nume legat de comunicare: Telegrafului. O comunicare veche, batranicioasa, amintindu-mi de bunicul, care a fost telegrafist la CFR. Printre primele cuvinte pe care le-am invatat de la el, sa le bat in MORSE, a fost S.O.S.: Save Our Souls, Salvati Sufletele Noastre. Cum vine primavara, cand n-ai nimic O mana de oameni de pe Telegrafului, cu probleme fata de primavara asta nauca. O mana de oameni stanjeniti de primavara, de parca s-ar aprinde brusc o lumina si te-ai trezi dezgolit in public, cu toti ochii pe tine. In fapt, o mana de oameni de care mai toata lumea isi fereste privirea. Oameni fara drept de vot. Oameni ale caror suflete ar trebui salvate, pentru ca, altfel, se frang. Si care pot fi salvate. Pentru ca exista meserii, in nomenclator, ale oamenilor care asta fac. Sunt zanele bune ale celor care nu mai au nimic. Pe Telegrafului este Centrul Social de Urgenta pentru Persoane fara Adapost din Timisoara. ,,Pentru boschetari" - cum spuneau vecinii acestui centru, cei de la blocurile cu numar si cu nume si prenume aliniate frumos, la interfon. Oameni care au facut scandal pentru ca, dupa ce aici deja exista o institutie care ii facea sa strambe din nas, Cantina Sociala, cei de aici au gandit ca se pot extinde in a-si ajuta semenii cu mai multe nevoi, ridicand un loc unde sa-i si adaposteasca. Si sensul semnelor care se dadeau dinspre Telegrafului a fost schimbat. Trei puncte, trei liniute, trei puncte al S.O.S.-ului era acum semnul dat de vecini, care se doreau salvati de pacostea de-a avea printre ei ,,infractori, borfasi, criminali". Caci, nu-i asa?, cine poate ajunge pe strada decat un om certat cu munca, un raufacator, un ticalos. Oamenii de la interfoanele care sclipesc in soare, atunci cand ajunge soare si pe straduta asta timisoreana, judecau simplist, fara sa deschida ochii sa vada, fara sa intrebe, fara sa stie. Ca niste buni crestini, dintr-o tara bun-crestina, asa cum se da ea la recensaminte. Doar ca nici recensamintele nu sunt facute pentru oamenii de pe strada. Aproape nimic nu e facut pentru oamenii de pe strada. Si totusi… Reguli si date statistice, pentru Centrul Social de Urgenta, gasiti pe net. Aici sunt oameni. Oameni in suferinta. Oamenii nu sunt pe net, cu fetele lor ceva mai lungi in aerul de primavara, cu hainele loc ceva mai simple, cu povestile lor. Pentru ca societatea are nevoie mai degraba de can-can-uri cu fotbalisti, de propuneri tot mai stufoase de a-i injura pe politicieni. Politicienii n-au timp pentru oamenii strazii - ei nu voteaza, neavand buletin. Preotii sunt ocupati, mai nou, sa faca politica. Iar medicii sunt deja asaltati la locurile lor de munca, ramanand tot mai putini, chiar si de cei care au o casa si un capatai. Si interfoane nichelate – sa nu uitam. Asadar, cum statisticile o sa le gasiti pe net, sa vedem mai degraba de oameni, de acei fiorosi Jaci-Spintecatori – sau cum ii vad vecinii – care terorizau, chiar inainte de prezenta lor fizica, zona telegrafului nostru ostenit sa mai transmita mesaje alarmiste. In varful picioarelor, sa vedem, pentru ca sufletul omului, chiar de jos, dupa sistemele de referinta ale muiatilor in nichelul sclipitor, nu e o carpa, s-o indoi si dezdoi si s-o usuci unde vrei, dupa ce-o noroiesti. Razboiul cartierului cu ,,boschetarii" Intreb mai intai la Rodica Cojan, directoarea de-aici, pe care o stiu de o mie de ani umpland cu croseta ei golurile din asistenta sociala din judet, mai intai, acum jumatate din mia aia de ani, la Protectia Copilului, apoi la Cantina Sociala si acum si aici, la Centrul Social de Urgenta. Intreb, dar mai intai imi scurm amintirile, ca o gaina, in glod, intr-o zi cu soare. Am mai scris aici. Am mai intalnit oameni, aici. Am facut vizite, dimineata si seara, in zile cu soare sau ploi, pe frig, in zile cu rosu in calendar, singura sau cu personalitati, aici. Am mai respirat aerul de aici. Si n-am dat in nici o boala ascunsa - va jur. Am dat mereu, aici, de aceeasi forfota a stupului unde nu se poate sari peste nimic, pentru a fi bine. Unde mereu este ceva de facut pentru ca mereu exista oameni cu nevoi. Unde mereu a fost cineva care sa stie cum sa coordoneze toata povestea, pentru ca partea aceasta atat de putin placuta vecinilor sa curga eficient, astfel incat cei care chiar au curajul de a-si scoate nasul de dupa perdelele lor inflorate sa vada ca nu musca nimeni, ca sunt doar oameni, aici - ceva mai putin fericiti ca noi, ce e drept. Doamna Cojan imi spune despre asistenta sociala: ,,Este celula prin care o societate respira. De neglijam serviciile de asistenta sociala, inseamna ca neglijam grija fata de om. Trebuie sa fii alaturi de familiile in cumpana, ceea ce inseamna si lacrima si bucurie." Lucreaza la un doctorat despre oamenii strazii, unic in Romania: ,,Mi-am ales o tema de doctorat ce nu este acceptata de multe ori nici de cei din domeniul asistentei sociale - vine dintr-un con de umbra al societatii, oamenii din canale, care dorm in locuinte improvizate, treapta cea mai de jos a societatii, neglijata si urata, chiar cea mai de jos, dupa care nu mai exista decat moarte. Dupa aceasta treapta de coborare cazi in neant. Au trecut mai mult de 25 de ani de cand am renascut, ca tara, dar autoritatile inca se fac ca nu-i vad pe acesti oameni, sau ii tolereaza. Exista doar doua organizatii neguvernamentale care lucreaza cu adultii strazii - este insuficient pentru un numar asa mare, de circa 2.000 de oameni, care-si duc viata in strada, in Timisoara. Nici nu exista statistici exacte - ei migreaza dintr-un canal in altul. Lumea lor are reguli nescrise dar respectate, este o lume a violentei. Toleranta are alte conotatii, acolo. Diferenta o putem face noi - avem obligatia de a face toate diligentele pentru a-i aduce pe acesti oameni aproape de o viata normala." Aduc aminte de vecini, de cei panicati ca se ,,infesteaza" zona. Litania curge simplu, insa cu un final aparte: ,,Eu intotdeauna am crezut ca se poate scoate in evidenta ce au bun acesti oameni. Dar progresul obtinut in mai putin de sase luni (N.n.: de la deschiderea Centrului) este peste orice din literatura de specialitate. Pentru mine a fost o durere cand am fost data in judecata de 300 de apartamente din zona, ce nu doreau construirea cladirii. M-am angajat ca nu vor avea probleme cu acest segment social. Azi nu-mi vine sa cred ca traim intr-o oaza de liniste si tristete, de lacrimi pentru familiile lasate in urma si acceptare. Imi vine sa ies in fiecare zi la poarta si sa urlu: veniti sa vedeti, n-ati avut dreptate, veniti sa-i cunoasteti. In iulie, anul trecut, am iesit cu toti educatorii, cu personalul, nu ne-am ascuns identitatea, chiar am scris pe tricourile pe care le purtam CSUPAT. Am luat sapte strazi, cu a noastra, am facut curatenie, am adunat pana si ultimele mucuri de tigara - in fata unei scoli am gasit cantitatea cea mai mare de mucuri de tigara, probabil de la cei care asteapta copiii. Eu, inainte de a pleca in aceasta actiune, cu ei, am calculat toate alternativele. Le-am spus ca este posibil sa fim injurati, alungati, sa auzim multe - ca in dezbaterea publica de la Primarie, cand s-a vorbit despre institutia aceasta - dar sa nu riposteze. Am fost vreo 32 de oameni - si ni s-au alaturat patru persoane din cartier, doi profesori, sot si sotie, un pensionar si un muncitor. Intre beneficiarii nostri au fost si un avocat ce fusese in barou, si s-a si intors in barou, dupa ce a depasit acest moment, o doctorita, un subinginer precum si oameni cu meserii mai simple. In ziua aceea era foarte cald afara, am avut bidoane cu apa, o masina a noastra a adunat sacii cu gunoi. Am lasat strazile luna si bec. In cartier, doua persoane au iesit la geamuri, n-au zis nimic. In alte locuri se miscau perdelele. Pe Simion Barnutiu am si fost aplaudati de cei care asteptau autobuzele. Si-au facut cruce ca… oamenii strazii curata strada. A fost prima initiativa de acest gen. Am si filmat, am facut pe reporterii si am discutat cu oamenii de pe strada - se uitau admirativ la oamenii nostri. Noi singuri nu putem schimba mentalitatea unui intreg oras. Si media ar trebui sa vina in intampinarea noastra." ,,Sora, daca nu eram aici, eram acolo, printre ei" - mitropolitul Ioan Vorbim si despre bucuriile si necazurile ,,mamei saracilor". Da, e un om platit pentru ce face, dar stim toti ca, si cand esti platit, poti sa-ti faci treaba pentru ziua salariului sau poti sa lasi o schimbare in urma ta, ca o lunga coada de stea, ca o dara a trecerii, care sa se vada si cand tu nu mai esti. Stiu, cometele au cozi, dar mai cititi si voi pe Eminescu, si in afara de 15 ianuarie – e putin mai de suflet asa. Sufletul e un element indispensabil in povestea asta. Imi aduc aminte de acum mai bine de un an, cand am fost impreuna cu doamna Cojan la nou instalatul nostru mitropolit ortodox, IPSS Ioan Selejan. Vladica era de doar cateva zile aici, abia trecuse anul nou, intrarea in 2015, dar voia deja sa se puna pe fapte bune, si avea nevoie de ajutor, de oameni in jurul lui, prin care sa actioneze. Am prezentat-o ca directoarea Cantinei Sociale si mitropolitul ne-a spus: nu, nu e directoarea de acolo. Ea s-a uitat contrariata la mine, s-a intors spre mitropolit si a incercat sa schiteze un ,,ba da". Eu zambeam mic, stiind deja felul, in parabole, de-a vorbi, al mitropolitului, si stiind ca vine explicatia. La care Inalt Prea Sfintia Sa adauga: nu – sunteti Mama Saracilor. Directoarei i-au venit lacrimile in ochi. M-a intrebat, mai apoi: de unde stia ca oamenii imi spun ,,Mama Saracilor"? I-am dumirit ce stiam deja despre ierarh: Nu stia. A simtit. A spus ce ar trebui sa fie. Si aici e. La putin timp, peste vreo doua zile, urma vizita mitropolitului la Cantina Sociala. Era doar prima iesire publica, pe marea scena a celor necajiti, pe care o facea vladica Ioan. (Si careia i-au urmat atatea altele - pot spune asta, acum, cunoscand cursul celor ce aveau sa vina). Ierarhul a vrut sa cinsteasca ziua sfantului caruia-i poarta numele nu doar cu banatenii degraba-pupatori de funduri de oameni cu functii, de care nu poti sa scapi, dar si cu banatenii ceilalti, de mai aproape de pamant, pamant de care nu-i desparte pe unii decat un carton, si sa le ofere masa acelei zile. A vizitat tot, a intrebat, a povestit, s-a bucurat si s-a necajit. Dar, dincolo de toate, m-a impresionat un lucru, inainte de plecare. Langa coada celor care-si asteptau bucatica de mancare, in curtea institutiei, mitropolitul s-a oprit si i-a spus directoarei: sora, daca nu eram aici, in locul meu, eram acolo, printre ei. Adanc gand… Pentru ca soarta ne poate inalta si cobori, dincolo de previziunile noastre, dincolo de scoli si noroc, dincolo de genetica si de mosteniri sociale. Ochi sa ai, si vezi asta, daca te uiti la oamenii de aici, daca le asculti povestile, daca le treci prin sita sufletului - singura sita valabila. De aceea, atunci cand imi vorbeste de bucurii si de dezamagiri, doamna Cojan e frumos-previzibila. Imi povesteste mai intai de tristeti, de Strada Invatatorului, unde stau, peste iarna, unele dintre persoanele fara adapost din oras, si unde fuseseram acum o luna, tot impreuna cu mitropolitul Ioan, sa le duca acesta niste mancare, tot de Sf. Ioan - iar presa a transformat povestea intr-un circ mediatic, din pacate, fiind o puzderie de lumini pe mitropolit, in incaperea aceea improvizata, in jumatatea unui punct termic, si mult mai putin interes pe oamenii care incercau sa supravietuiasca iernii, acolo. Atunci, cel care avea primul pat de la stanga, de dupa usa, inca era printre noi. Acum nu mai e. Directoarea povesteste cum l-a invelit, intr-o seara, cu mana ei, inainte de culcare, si cum gemea, iar dimineata a fost anuntata ca a murit. Un om care nu trecuse cu mult de 40 de ani dar care avea cancer, la care s-a adaugat si viata de pe strada. Pentru el n-au fost multe lumini, la inceputul lui ianuarie, dinspre marea de reporteri. Acum nu mai e. Discret, aproape nestiut. Un om. Doar un om… Nimic mai mult… Bucuriile exista si ele: ,,Ma umple de fericire ca ii vad zambind, ca stiu sa se bucure de ce li s-a oferit, accepta regulile de civilizatie si igiena, isi cauta familiile, canta, danseaza, isi fac mancare. Vin dimineata si ii intreb daca le e bine, si imi spun: da, saru-mana, multumim. Sa ai parghiile pentru a face ceva, si sa nu faci - asta e ce detest. Eu o ador pe Maica Tereza, pentru ca a stiut sa se plimbe intre doua lumi. A gasit o cale de comunicare cu cei necajiti. Sa nu creada cineva ca acesti oameni se destainuie usor. Prin ce am vazut despre Maica Tereza, am vazut ca se poate si ca gasesti cai de comunicare cu ei. Eu sunt o persoana ce poate fi imbracata 10 minute frumos, apoi coboara si ramane ore intregi in canale, cu ei". O privesc. E frumoasa. Una dintre femeile frumoase pe care le cunosc - nu foarte multe. Ii pasa de ce face si de ce spune. Vorbeste cu suflet, imi arata pozele de pe pereti, teancurile de hartii pe care le rezolva ca sa fie totul asa, colaboratorii ei. Vorbeste cu suflet, si se scarpina discret uneori. Ma intreb pe unde o fi umblat iar. Imi spune singura, fara sa o intreb: a facut o dermatita de contact. Nu lucreaza cu dive. Dar primeste recunostinta sincera, mai mult decat multe dintre ,,divele" din statele de plata ale scenei sociale din Banat. Vin la noi si doua dintre colaboratoare, asistentele sociale Ana Maria Novacescu si Delia Murariu. Imi expun proiectul, explic cam ce as vrea sa iau, de data aceasta, de aici, ce ar fi de aratat oamenilor din jur. Celor carora le tremura perdelele cand trece mica oaste de oameni fara locuinta, care acum au locuinte, de oameni care nu puteau vota, dar care acum incep sa aiba si buletine, si locuri de munca, si tot. In scaun cu rotile si fara casa Hotaram ca ii vom intreba pe domnii L. si T. daca vor sa stea de vorba cu mine. Aproape ca ma face sa ma crispez cat de repede accepta cei doi barbati sa povestim despre vietile lor. Nu ma asteptam. Oricum, le explic ca nu le voi folosi numele, nici detalii care sa duca pe cineva la ei. Nici poze. Domnul L. imi spune ca el chiar ar vrea sa-l pozez – dar nu e ok sa folosesc fotografii cu fata. Raman cu domnul L. si ne prinde seara si schimbul de tura din centru tot povestind. O ia de cand era mic, de la nastere, de la felul in care mama lui, ce avea 15 ani si ceva cand l-a nascut, l-a lasat pe pragul casei in care locuia bunica lui, si a fugit. Mama a plecat la Moldova Noua. L-a crescut bunica. Nu stie cine e tatal lui. Intr-o zi, pe la 7 ani, a sparlit o lubenita mica din piata, si tocmai a aparut mama lui cu ceva ce, tehnic, s-ar chema tata vitreg, si ce mai tine minte e ca in ziua aia i-au luat tenisi, pantaloni scurti, maieu alb, niste chiloti tetra, caiete si ghiozdan. Au vrut sa-l ia de tot, la Moldova Noua, dar bunica nu l-a dat. Nu l-a dat atunci – cand era intr-a IV-a imi povesteste cum a trecut foarte aproape de a fi dat la Casa Copilului - l-a dus bunica de mana sa-l lase, a dat ceva acte mai intai, plangea, a discutat cu o femeie de acolo, pana la urma l-a luat de aripa si l-a dus iar acasa - i se facuse mila de copil. Cumva ma rup putin de sunetul vocii lui, in timp ce imi povesteste, si-l privesc cat de convins vorbeste, cu ochii lui ce par ceva intre comediantul Marty Feldman si un melc prins din urma de un buldozer. Omul acesta a trait peste doua decenii in strada, cu degeraturi la picioare, cu falca zdrobita de la batai, niste ani in scaun cu rotile, chiar. Acum merge, in carje dar merge. E jovial. Si, daca i-a spus directoarea ca poate avea incredere in mine, are. Si povesteste. Despre cum era el ca si copil. La unii oameni asa de greu incercati te si miri ca au fost copii candva - parca sunt doua basme incongruente, cusute cu fir desirat din panza de sac… Nu spun nimic, el nu are de unde sa stie cine a fost Feldman, nu a fost el prea razgaiat, la viata lui, macar in ultima jumatate, cu televizor si alte d-astea… E inca la anii de scoala, imi spune cum mergea in timpul liber si ajuta la un aprozar din Iosefin, sa faca un ban. A terminat opt clase, ar fi vrut sa invete mai departe dar nu l-a lasat bunica-sa. Pe la 13-14 ani a reaparut mama lui in peisaj, sa-l ia. Si el a vrut. A stat vreo sase-sapte luni la ea, ca aveau ,,micul trafic" si i se parea interesant. Dar s-a apucat de fumat si de baut, si taica-su vitreg i-a tras doua palme, l-a facut pachet si l-a trimis la Timisoara. A terminat clasa a VIII-a si chiar a reusit la liceu, la Electromotor, dar bunica-sa l-a trimis la munca. Un aprozarist l-a invatat sa fure la cantar si sa-i ,,faca" pe clienti. A prins gustul de a face ciubuc, stia toti sefii de local, umbla prin cluburi si spargea banii pe care-i castiga. Era inainte de Revolutie - acum are 47 de ani. I-a mers viata asta pana la 18 ani si ceva. A dat de o fata, a lasat-o gravida, a luat-o. Avea buletin dar nu avea adresa. Nu stiam ca au existat astfel de buletine. El zice ca da - ca la el scria doar Sanandrei, sat Carani. Si nici o adresa. Si de aici i s-a tras si beleaua. Nu era ok pe timpul trecut sa nu ai adresa. Nu te angaja nimeni. Lucrai doar ca zilier. Familia fetei cu care s-a casatorit nu l-a agreat niciodata si domnul L. nu si-a putut face buletinul pe adresa la care a locuit o vreme cu sotia sa, la ai ei. Bunica-sa nu il putuse infia pentru ca nu a vrut maica-sa. Si asa, omul nostru se plimba prin viata cu acte ,,semi", din cauza carora a si ajuns pe drumuri. Fata lui avea doua luni cand au fost dati afara de la parintii sotiei. Erau niste copii, amandoi. Copii cu un copil. Si fara acte certe. S-au dus la bunica lui. Care i-a dat si ea afara, candva. Au mers la mama lui, la Moldova Noua. Deja se nascuse si a doua fetita. Mama lui avea o fetita cam de varsta fetitelor lui. Candva - ati ghicit - i-a dat afara. Doi tineri pe drumuri, cu doi copii mici. Au revenit la Timisoara. Nevasta-sa a facut niste aranjamente sa vanda fetita cea mica unor olandezi. El a sarit in sus cand a aflat. Nu a fost de acord. A cerut o locuinta la primarie. A primit doua variante dar era mereu alungat cand incerca sa intre in spatiu. Cei care erau deja acolo nu doreau intrusi. Domnul L. si-a lasat nevasta si copiii la un unchi. Nu avea acte, nu il angaja nimeni. A inceput sa bea. Spera sa poata intra in randul lumii, sa aiba o casa unde sa-si ia nevasta si copii. Avea doar un abonament pe termen nelimitat la nesansa. Apoi la bautura, apoi… Din '93-'94 a inceput sa bea spirt, s-a inhaitat cu niste derbedei, dormea pe unde apuca, prin oras. Traia dupa legea strazii - toti incearca sa-ti ia banii. Prima degeratura la picioare a facut-o prin 1997. A ajuns in Calea Girocului - ajuta in piata si bea. Asta era viata lui. Dormea in piata, sub mese, sau in vagonete, cu multi altii - vreo 16-17. Multi dintre ei au murit, degerati. Dupa sapte-opt ani aici a mers in Sagului, vreo doi ani, si ajuta si acolo la descarcat, dar a revenit in Girocului. Si-a facut traiul pe langa piata din Girocului. Ajuta cu plasele, sau ce putea, cat mai putea. Pentru ca nu mai mergea, in ultimii ani. Zacea intr-un scaun cu rotile. Cei din zona au vazut ca e linistit de felul lui, ca nu intra in scandaluri. Dar il mai luau altii la bataie, sa-l jefuiasca. De aceea are falca sparta si dintii ramasi sunt strambi si rari. Ultimii ani par de cosmar, desi-I povesteste lin, asteptand sa ma mir, sa ma crucesc. Nu ma crucesc, ma gandesc doar cat de mult poate rezista un om. Cat de mult duce pana moare. Cat de mult se poate intinde firul pana se rupe. Al lui a rezistat. Si cineva l-a salvat inainte de a se rupe. Avea, sub balcoanele pe unde era lasat sa doarma, o saltea, doua dune si niste caramizi. Imi povesteste cum punea caramizile sa se fereasca de ploaie sau de zapada. Imi explica folosind si mainile. Nu inteleg dar nu e nimic, dau din cap, aprobator. Ca sa stie ca il urmaresc, chiar de nu inteleg. Ma gandesc la frig. Am mancat si eu frig la viata mea, mai ales cat am lucrat ca si corespondent de razboi, in Sarajevo. Urasc frigul. Nu inteleg ce facea cu caramizile, dar stiu cum e frigul cand noaptea nu e pretext de odihna ci doar ceva cumplit, caruia-I numeri orele, cu ura, pana trece. In 2011 a facut si TBC - si nici nu e de mirare. De mirare e ca a scapat de el si ca e viu. Imi spune ca a fost tinut de mila prin spitale - macar acolo avea mancare si caldura si medicamente... Are vreo sapte-opt internari la activ, pentru tuberculoza, una pentru astm, una pentru bronsita - imi enumera, zambind, ca si cum ar fi fentat sistemul. In fapt, sistemul l-a fentat pe el, furandu-I viata, zidindu-l in nesansa. Ceasul rau, pisica treispe. E doar un om. Un om al nimanui. Avea 42 de kilograme cand a venit la Centru. S-a negociat cu el, la inceput nu a vrut sa vina. Nu stia cum e, cum poate fi. Statea de opt ani in scaun cu rotile. L-au tuns, l-au barbierit, i-au dat carje, l-au dus la spital. Se uita la televizor, uneori citeste. Si-a rezolvat actele. O sa aiba o indemnizatie de handicapat. O spune fara sa se strambe la cuvant. Cand vii de acolo de unde vine el, nu simti nevoia sa te fandosesti, explicand ca tu esti cu dizabilitati, nu handicapat. Accentul, in fraza, cade pe indemnizatia aia, In rest sunt doar cuvinte. Si... de cuvinte e plina lumea... Dar uite ca, dupa o viata de nefericire, domnul L. invata sa surada iar. Imi spune, mandru: aici nu mi-a spus niciodata cineva altfel decat ,,domnule". Ar vrea sa faca un curs de calificare, sa munceasca. Dar cu un ochi nu vede deloc i insa nu e printe prioritatile sale operatia de cateva zeci de milioane de lei vechi. Candva, cand matca lucrurilor bune se va mai fi adancit putin, poate va incerca iar sa ia legatura cu fetele lui. Ele au facut scoli, una traieste in strainatate. El... ce le poate da?… Nici macar dramul de intelepciune ca parintele lor nu poate fi condamnat pentru toate pisicile negre pe care I le-a trimis viata sa-i treaca prin fata... Dar poate candva se va schimba si asta... E pe drumul cel bun. Sfintii nu ajuta la poker Domnul T. are si el o viata aparte. In alt fel, aparte. Chiar te si miri cate feluri de aparte sunt pe lumea asta. Ochi sa ai, sa le cuprinzi... E un tanar de 31 de ani ce are toata viata inainte. A avut-o si in spate, pana acum. Doar ca, acum, de o vreme, viata lui a apucat-o pe un fir rau. Din familie buna, absolvent de facultate, in Bucuresti, om tanar, frumos, destept, cu bani, cu job. O ecuatie in care nu poti vedea ce s-ar putea intampla ca cel despre care vorbesc sa ajunga pe strada. Si totusi... Lucra intr-un mediu in care dai de oameni cu bani, oameni cu care nu putea concura. Ar fi vrut sa fie ca ei, sa acumuleze repede, sa poata sa sparga bani cu aceeasi usurinta, cand iese cu ei. Si asa a inceput sa joace. Poker. Si sa piarda. Nu doar banii lui ci si ai celor din jur. Si domnul T. imi povesteste cu seninatate. E aici din noiembrie, lucreaza cu un psiholog. Ma gandesc ca seninatatea aceasta cu care vorbeste nu este cea a unuia care nu are pic de scrupule ci linistea castigata cu greu, prin munca psihologului, pentru a-l face sa constientizeze ce probleme duce cu el, de a le vedea, de a le accepta pentru a le infrange. Domnul T. ma face partasa cu cele pe care le descopera. Cu acest nou eu. De aici, seninatatea aceasta. Ii doresc mult sa ramana la ea. De la poker curg multe lucruri. Interlocutorul meu imi povesteste cum se castiga bani, cum se pierd bani, cum speri ca tura viitoare te va scoate si ca iti vei plati datoriile si vei putea sa si traiesti. Doar ca ,,tura viitoare" nu vine... Si ajungi sa joci banii colegilor tai, ai afacerii tale. Parintii lui se despartisera, au vandut ce au avut de impartit, cu tatal nu e de stat, mama a plecat din Romania. Domnul T. a umblat prin lume, imi arata semnul ce i-a ramas pe deget dupa ce l-a muscat o nutrie, in Danemarca - pentru ca a lucrat si la o ferma de nutrii. Vorbind, scapam cateva englezisme - lucru firesc la generatiile noastre, si, de aici, o parte din conversatie o virez pe engleza - limba la care domnul T. se descurca admirabil. Imi povesteste cum a jucat, in Timisoara, ultima tura de bani a celor cu care intrase intr-o afacere. Imi spune chiar ca s-a dus la biserica si s-a rugat tuturor sfintilor de acolo sa-l ajute sa castige ca sa puna banii la loc - pentru ca sparsese deja jumatate din ei. A iesit increzator din biserica. Si a pierdut... A avut noroc ca nu l-a dat nimeni pe mana politiei. Sigur, a dezamagit prieteni si colaboratori, i-a ranit adanc pe unii. L-au certat, l-au amenintat, dar au inteles ca devenise dependent de a juca blestematul de poker. Nu bea peste masura, nu tragea pe nas. Juca. I-au pus in vedere sa se duca sa vada un psiholog. La fata cu care statea nu s-a mai putut duce - jucase si banii ei de chirie. Nu mai avea job, nu avea unde sa mearga sa doarma. I s-a spus de Centrul acesta. Si a venit aici. Ce vad acum e, cred, alt om. Senin. Caruia nu-i tremura mana dupa a taia cartile. Are un job, acum. A luat deja doua salarii. Desi drumul lui spre job trece pe langa niste locuri ,,de ispita", unde s-ar putea sparge bani la modul in care o facea pana acum, nu a pierdut nici un ban din cei ai etapei noi din viata sa, asa. Mai are de lucru la ogorul nou care e-n mintea sa, si care tocmai a fost plivit de buruieni. Va veni si timpul semanaturii, chiar al culesului. Dar acum se bucura de pasii mici pe care i-a facut, de viata cea noua. Invata ca treptele nu se ard. Domnul T. e mult diferit de ceilalti oameni din Centru. Imi spune despre cum reuseste sa se vada, acum, din afara sa. De cum ii vede pe colegii de centru, interesati de ,,pacanele" si de fumat tigari facute din mucurile ramase de la altii, cu hartie grosiera. Ii spun ca, din cate stiu, cea mai buna hartie de tigara improvizata e hartia de Biblie. Rade socat, revoltat. Nu se preface. Roseste. Nu se astepta. Ii explic ca eu nu am facut asa ceva, si nu as strica o carte, dar am citit ca asa sta situatia. Imi spune ca tocmai a primit o Biblie. E credincios. Partea aceasta a devenit importanta pentru el, imi spune. Ca vrea sa valorifice sansa care i s-a dat, de a iesi din rau. Si ca doreste sa ajunga acolo unde sa poata sa faca si el ceva, candva, pentru cei asemeni lui, cel de ieri. Zice ca s-a gandit sa-si faca un tatuaj sa-i aduca aminte ce traieste acum. Ii spun sa-si tatueze pe brat o priza. I-o arat pe cea de langa noi. Nu glumesc. Ii explic ca va avea o viata noua, unde nu va defila cu greselile tineretii pe frunte. Ca o priza din Centru ar fi privita de toti cei ce vor ajunge in jurul lui, fara sa-i stie povestea, drept o extravaganta, dar ca el va sti ca e de acolo, de la Centrul unde a fost pus pe linii noi, si ca ii va fi de ajuns ca sa isi reaminteasca. Si ii gasesc un preot fain, sa poata schimba impreuna cateva idei. Poate duminica asta ce vine vom merge impreuna sa se intalneasca. Pentru ca nu vreau sa plec, aseptic, ca ziarist ce si-a terminat misiunea, si mananca linistit um mar, dupa ce l-a spalat, fericit ca a scapat de nefericirea din Telegrafului. In fapt, nu la mere imi sta capul, cand plec ultima data de aici, ci la o ciocolata cu orez, pe care o iau din magazinutul intunecat, de cartier marginas, ce vine chiar dupa Centru. In timp ce platesc, o intreb pe vanzatoare: ati avut vreodata probleme cu vecinii dumneavoastra? Si arat cu capul spre spatele ei. Zice ca nu. Si zambeste frumos. E una dintre persoanele care au un contact zilnic cu ,,vecinii", nemijlocit, si nu din spatele unei perdele, de la etaj. Primavara asta care incepe si aici, pe Telegrafului... e ceva cu ea... Uneori ai vrea sa fii ca un mar. Sa poti sa te rupi si sa dai o bucatica din tine celor ce au mai putin. Sa poti sa vezi schimbarea in bine mai repede, mai adanc. Ma uit la scrisul meu. E un bumerang ce poate aduce schimbare, da. Dar ia timp pana se intoarce, ia timp pana se schimba legislatie, timp pana cad cei rai si urca cei buni. Si-i vad pe oamenii acestia, pe mitropolit, pe Rodica Cojan si fetele ei, care sunt mult mai aproape de locurile unde se intampla, azi, acum, lucruri. Pentru atatia oameni in nevoie. Ba, de cand cu Centrul acesta, a aflat si nenorocitul nostru de primar - nomine odiosa - ca exista un loc unde pot fi ajutati chiar si cei ce nu l-au votat. Viata e mai mult decat bani si mariri si proiecte cu piloni din orgolii. Caruselul se-nvarte si nu se stie niciodata ce suma de labilitati te va duce acolo unde nu te-ai gandit niciodata ca ai putea sa cazi. Si roaga-te ca, de-o fi sa cazi, sa fie pe-aproape maini care sa te prinda, ca cele din Telegrafului. Pentru ca viata rea e un fir ce poate fi innodat iar. De zane care nu-s ca la televizor - si ce bine ca nu-s asa! - dar care, uite, exista. Si iti vegheaza si cresterea, si caderea, de cele mai multe ori nestiut. Si scarpinandu-se discret. Ramona Balutescu The post Zanele bune nu-s ca la televizor. Dar exista. appeared first on Presa Oradea.