Primele urme ale existenței omului în acest ținut au fost descoperite în câteva peșteri situate în defileul Crișului Repede din zona Vad-Așileu. Printre cele mai importante situri arheologice se numără Peștera Igriță, Brătca, Peștera Boiului, precum și zona de la Stâna de Vale.

Oamenii primitivi au populat treptat și alte zone din ținutul Bihorului, în funcție de schimbarea condițiilor naturale și de tot mai adecvata adaptare la mediu a colectivităților umane de aici. În ultima perioadă a epocii pietrei cioplite, omul își face simțită prezența și pe teritoriul orașului Oradea, marcând începutul unei istorie milenare a acestui spațiu geografic privilegiat.

Descoperirile arheologice atestă prezența continuă a comunităților umane care au dezvoltat tehnici de vânătoare, culegere și adaptare la mediul montan și premuntan specific zonei. Aceste comunități au pus bazele unei tradiții de locuire care s-a perpetuat de-a lungul mileniilor.

Este perioada epocii bronzului, reprezentând o etapă distinctă, deosebit de importantă în procesul de sinteză culturală, etnică și lingvistică a populațiilor tracice. Cultura Otomani a fost dominantă în această perioadă, nume primit după așezările cercetate în zona satului Otomani.

La începutul acestei perioade predomina ceramica și uneltele din os, dar în faza a doua, metalurgia bronzului cunoaște o importantă și spectaculoasă diversificare. Comunitățile din această perioadă au dezvoltat tehnologii avansate de prelucrare a metalelor, au construit așezări fortificate și au practicat o agricultură mai evoluată.

Cultura Otomani reprezintă un moment de referință în evoluția civilizației din spațiul Crișanei, punând bazele unor structuri sociale complexe și a unor relații comerciale extinse cu alte zone ale Europei centrale și de sud-est.

Comunitățile dacilor liberi din spațiul orădean au dezvoltat o civilizație care a avut trăsături comune cu cea de pe teritoriul locuit de aceste populații. Influența romană a existat, descoperirile monetare, ceramice și de altă factură de la Biharea, Rapa, Tinca sau Vasad atestând o importantă componentă romană târzie.

În decursul secolelor V-VI e.n., vechea cultură materială a dacilor a preluat treptat caracteristicile civilizației romanice nord-dunărene. Acest proces de romanizare a avut efecte profunde și de lungă durată asupra formării identității culturale și lingvistice a populației autohtone.

În această perioadă se atestă și prezența popoarelor migratoare: goții, vandalii, gepizii, avarii și hunii. Populația autohtonă a stabilit anumite legături cu grupurile de slavi venite sau silite să vină în trena avarilor, urme materiale fiind descoperite la Biharea, în apropiere de Oradea. Aceste contacte au contribuit la îmbogățirea mozaicului etnic și cultural al regiunii.

În anul 1113 apare prima mențiune a toponimului Oradea (Varadinum), într-o diplomă a abaței benedictine din Zbor. Această mențiune documentară marchează intrarea oficială a orașului în istoria scrisă a Europei medievale.

Bihorul a fost transformat în comitat de către regatul feudal maghiar. Regele Ladislau construiește cetatea Oradiei, fortificație care va juca un rol crucial în apărarea regiunii și în dezvoltarea urbană a localității. În 1204, un document papal menționează existența unei numeroase populații ortodoxe, demonstrând diversitatea religioasă a orașului încă din acele timpuri.

Episcopia catolică cunoaște o permanentă creștere a puterii sale spirituale și economice, devenind unul dintre cele mai importante centre religioase din Transilvania. Năvălirea tătară din 1241 a lovit și frânat procesul de feudalizare din Bihor, slăbind dominația maghiară. Tătarii au devastat și distrus mai multe orașe, printre care și Oradea. Faptele petrecute atunci au fost relatate în cronica lui Rogerius, "Carmen Miserabile", document istoric de mare valoare pentru înțelegerea acestei perioade dramatice.

În timpul regelui Carol Robert de Anjou (1308-1342) și a fiului său Ludovic cel Mare (1342-1382), care au adus din patria lor italiană gustul pentru rafinament al acestei culturi, Oradea cunoaște ca oraș și sediu episcopal catolic o perioadă de înflorire remarcabilă.

Episcopul italian Andrea a fost considerat ca o perfectă incarnare a spiritului renascentist, zidind capele, ridicând altare, împodobindu-le cu cele mai luxoase decorații. Se pare că el este primul care a construit la Oradea un spațiu anume pentru bibliotecă, marcând astfel începutul unei tradiții culturale și educaționale de amploare.

Cea mai impresionantă personalitate a Renașterii din Europa centrală a acestei vremi a fost episcopul Ioan Vitez de Zredna. Oradea se consacră în anii lui Vitez ca un centru de mare importanță al culturii renascentiste. Aici și-a înălțat observatorul astronomic vestitul fizician al universității vieneze, Georg Peuerbach, punând meridianul zero la Oradea, fapt care demonstrează importanța științifică a orașului în acea perioadă.

În 1514 are loc în Transilvania răscoala condusă de Gheorghe Doja, care a cuprins și Bihorul. În 1541 s-a constituit pașalacul de la Buda, care cuprindea Ungaria centrală. Transilvania a devenit principat autonom în cadrul căruia era inglobat și Bihorul.

În 1660 turcii ocupă Oradea și întreg ținutul pe care-l vor stăpâni până în 1692. Această perioadă de dominație otomană a marcat profund viața orașului, lăsând urme în arhitectura, cultura și demografia Oradiei.

În anul 1703 izbucnește o mișcare anti-habsburgică condusă de Francisc Rákóczi al II-lea. Târgurile din jurul cetății au devenit câmpuri de bătălie între garnizoana imperială din interiorul fortificației și răsculații lui Rákóczi. Orașul a fost martorul unor lupteожесtoce care au marcat profund istoria sa.

Meritele orădenilor în sprijinirea garnizoanei imperiale din timpul mișcării rákócziene au fost recunoscute oficial la 27 noiembrie 1712 chiar de împăratul Carol al VI-lea. Această recunoaștere imperială a consolidat statutul orașului și i-a conferit anumite privilegii economice și administrative.

Viața economică orădeană a fost caracterizată de înflorirea ramurilor neagricole: meșteșugurile și comerțul. Negustorii constituind cea mai activă categorie socială din oraș, au dezvoltat relații comerciale extinse cu diverse centre urbane din Imperiul Habsburgic și chiar dincolo de granițele acestuia. Perioada aceasta marchează transformarea Oradiei într-un important centru comercial și meșteșugăresc.

Anul revoluționar 1848-1849 și-a făcut simțită prezența și în Oradea. La 21 mai 1848, la Pesta, s-au întrunit, sub președinția lui Emanuil Gojdu, circa 40 de deputați români din Crișana și Banat. Printre reprezentanții orădeni se numărau personalități marcante: Nicolae Jiga, Ioan Dragoș, Gheorghe Fonai și Ioan Gozman.

Chiar dacă revoluția a fost înfrântă, tradiția revoluționară a anilor 1848-1849 a marcat decisiv conștiința publică orădeană, efectele ei pe termen lung simțindu-se mai ales după anul 1867, când participanții la revoluție care au scăpat cu viața au putut să se manifeste în viața politică locală.

A urmat o înăsprire a ocupației austriece, caracteristică întregului Imperiu. Războiul pentru cucerirea Independenței (1877-1878) îi adună pe toți românii - inclusiv pe cei din Bihor - în lupta împotriva turcilor. Această perioadă a consolidat sentimentul de identitate națională și solidaritate între românii din diverse provincii.

La 12 octombrie 1918, în casa dr. Aurel Lazăr se redactează cunoscuta Declarație de la Oradea, document care proclama dreptul românilor transilvăneni la autodeterminare. Acest document istoric a reprezentat un moment crucial în lupta românilor pentru recunoașterea drepturilor lor naționale.

La 3 noiembrie s-a constituit Consiliul Național Român, compus din personalități marcante: dr. Aurel Lazăr (președinte), Roman Ciorogariu, Coriolan Pop, Iacob Radu și alții. Tot acum a luat ființă Consiliul Militar Român, instituție care a coordonat acțiunile militare și politice ale românilor din regiune.

La 1 decembrie 1918, un număr mare de delegați ai județului Bihor participă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, într-o dorință unanimă de a consfințși Unirea cu Regatul României. A doua zi, Aurel Lazăr a fost numit șeful resortului justiție în Consiliul Dirigent, instituit pentru a conduce treburile Transilvaniei până la preluarea administrației de către statul român. Acest moment a marcat împlinirea aspirațiilor seculare ale românilor transilvăneni.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, Oradea s-a menținut ca un puternic centru industrial și comercial. La fel ca și în cazul altor orașe mari din vestul Transilvaniei, eforturile s-au îndreptat spre transformarea Oradiei într-un puternic centru cultural românesc, prin înființarea de instituții educaționale, culturale și artistice.

În contextul celui de-al doilea război mondial, în vara anului 1940, acțiunile diplomatice și militare revizioniste ale Ungariei horthyste, sprijinită de statele fasciste - Germania hitleristă și Italia - au fost completate cu activități de tip terorist desfășurate pe teritoriul românesc. Centrul lor coordonator se afla în Oradea, dar întrucât organele românești de resort au procedat, la mijlocul lunii august, la arestarea principalilor organizatori și participanți, misiunea lor n-a putut fi dusă la îndeplinire.

În anul 1944, populația evreiască a fost supusă unor legiuiri rasiste înjositoare. În cursul lunii mai, a avut loc operațiunea întreprinsă de Gestapo, de deportare a populației evreiești în lagărele de exterminare hitleriste. Circa 90% din evreii din Oradea au pierit în aceste lagăre, în special în cele de la Auschwitz și Dachau. Această tragedie umană reprezintă una dintre cele mai întunecate pagini din istoria orașului.

La 12 octombrie 1944 a avut loc atacul decisiv asupra Oradiei; trupele ungare și germane s-au retras din oraș, lăsând în urmă doar grupuri mici, cu misiunea de a distruge clădirile mai importante. Eliberarea orașului s-a făcut de către trupele române și sovietice.

Odată cu reinstaurarea administrației civile românești, la 9 martie 1945, conducerea politică și administrativă a Oradiei a fost preluată de elementele comuniste locale, a căror ascensiune la putere a fost facilitată de administrația militară sovietică. Regimul comunist a determinat schimbări esențiale în ansamblul vieții publice orădene.

Modelul stalinist a dominat întreaga viață politică, social-economică și culturală între anii 1948-1965. Regimul Ceaușescu (1965-1989), practicând o oarecare destindere și liberalizare în primii ani, a readus în prim-plan modelul stalinist și mai mult chiar, a instaurat socialismul dinastic.

Paralel cu lupta pentru cucerirea puterii politice, autoritățile comuniste au declanșat acțiunea de reprimare a tuturor elementelor necolaboraționiste. În cursul anilor '50, arestările și condamnările politice au atins culmi nebănuite. Deosebit de violentă a fost represiunea asupra diferitelor biserici și culte, episcopii și preoții constituind una dintre cele mai numeroase categorii de deținuți politici.

În ciuda vicisitudinilor de ordin politic și ideologic, viața economică a Oradiei a cunoscut, în anii dictaturii comuniste, o incontestabilă dezvoltare. Începând din 1949-1950, după naționalizare, întreprinderile și-au desfășurat activitatea în conformitate cu planurile cincinalele, caracteristice vremii.

Accentul dezvoltării industriale a fost pus pe ramurile constructoare de mașini, energetică, siderurgică și chimică, dar industria ușoară și alimentară a fost, de asemenea, reprezentativă. Urmare a acestor evoluții economice, populația Oradiei a crescut semnificativ, sporului natural adăugându-i-se și o importantă componentă de mișcare a populației către zonele mai dezvoltate.

S-au înregistrat progrese și în domeniul serviciilor publice: transport, sănătate. De asemenea, turismul a constituit o preocupare pentru autoritățile vremii. În acest sens, Băile Felix și Băile 1 Mai, ale căror resurse de apă termală cu efecte curative aveau o reputație constituită încă din secolul al XVI-lea, au fost aduse la standardele vremii.

Începând cu anii '70, efectele negative ale politicii de industrializare forțată s-au făcut simțite și în Oradea, ca și la nivelul întregii țări. Concentrarea aproape a întregii producții industriale și agricole pentru export, în vederea obținerii resurselor financiare, a adus populația în situația de a se confrunta cu numeroase lipsuri și greutăți. Nivelul de trai al orădenilor a fost, însă, relativ suportabil comparativ cu situația locuitorilor din alte centre urbane românești, având în vedere poziția privilegiată de oraș de frontieră.

Evenimentele revoluționare din decembrie 1989 au determinat mutații profunde în structurile politice, sociale și economice românești, fiind percepute imediat și în Oradea. De remarcat, pentru perioada post-decembristă, la nivelul Oradiei, este întoarcerea acesteia la vechea sa tradiție universitară.

Începând cu 2 mai 1990, prin hotărâre de guvern, ia ființă Universitatea Tehnică din Oradea, care devine, un an mai târziu, Universitatea din Oradea. În anii care au urmat, instituția a cunoscut o continuă dezvoltare, fiind actualmente cel mai însemnat centru universitar din zona de vest a țării, contribuind la formarea unei noi generații de specialiști și la dezvoltarea culturală și științifică a regiunii.