Unde se duc profesorii buni, cand se duc?...

M-am gandit ca un snop de cuvinte despre oameni care ,,au aratat calea", indiferent de domeniul lor, ajuta sa nu uitam, fiecare dintre noi, ca am avut modele si sfatuitori. Sau, daca nu neaparat modele, atunci o piatra mai tare sau mai inteleapta care, prin lovirea cu piatra mai moale care eram noi, sa indeparteze […] The post Unde se duc profesorii buni, cand se duc?… appeared first on Presa Oradea.  M-am gandit ca un snop de cuvinte despre oameni care ,,au aratat calea", indiferent de domeniul lor, ajuta sa nu uitam, fiecare dintre noi, ca am avut modele si sfatuitori. Sau, daca nu neaparat modele, atunci o piatra mai tare sau mai inteleapta care, prin lovirea cu piatra mai moale care eram noi, sa indeparteze aschiile si sa faca sa ajungem silexuri folosibile intru sporirea societatii – varfuri de lance. Sau macar oameni. Asa a fost si cu Jerry Morton, profesor ce ne-a invatat despre jurnalismul american, la Universitatea de Vest din Timisoara, atunci cand aceasta abia incepea sa se defineasca. L-am invitat pe colegul si prietenul meu Radu Andronescu, jurnalist din Timisoara, sa ne punem alaturi cateva amintiri despre Jerry. Pentru ca noi, jurnalistii cuvantului, avem cuvinte ca flori, ca pietre, ca lumanari pe apa, ca declaratii de dragoste, de ura, ca sens si ca scop. Nu stim sa ridicam monumente si uneori nici case nu prea stim sa legam (iar Jerry nu facea exceptie) dar aducem, acolo unde se intampla ceva demn de tinut minte, sau macar de inregistrat pe moment, cuvintele noastre, ca niste pisici mari de plimbat ciudat in lesa, uneori tarcate, uneori tacute, dar mereu cu gheare alerte langa pernitele moi. Jerry nu era jurnalistul de la care am invatat despre gheare. Dimpotriva - el era cu partea atipica a meseriei, cu privitul, cu zambitul, cu aceptarea, cu savuratul oricarei situatii. Ma intreb, azi, de n-as pica examenul, de l-as da, tot azi, din aceste notiuni aproape necunoscute ziaristilor de langa noi. Dar stiu ca Jerry ar spune ca nu, nu l-as pica, in ciuda a orice cred eu. Chestie de unghi, pana la urma. Dar, pentru o prezentare a personajului Jerry Morton, sunt mai potrivite liniile lui Radu, in aceasta parte a materialului. * JERRY Jerry Morton, jurnalist si profesor american, ar fi implinit saptamana trecuta 72 de ani. Soarta a facut ca el sa plece dintre noi la inceputul anului 2011, lasand in urma sute de articole, mii de fotografii, cateva carti si nenumarate amintiri pentru prieteni, colegi si fosti studenti. Jerry a fost unul dintre primii dascali americani veniti sa predea la sectia de Jurnalism a Universitatii de Vest din Timisoara, in perioada 1993-1994. Impreuna am calatorit prin Transilvania, am urmarit Campionatul Mondial de Fotbal, am sarbatorit un Craciun si un Paste de neuitat si am aruncat la cos multe, multe mingi de baschet. Cea din urma activitate a fost marea pasiune a lui Jerry, visul sau si marea sa provocare fiind sa inscrie un milion de cosuri. Daca ar mai fi trait cativa ani, si-ar fi vazut visul cu ochii, lipsindu-i doar cateva zeci de mii de cosuri, o nimica toata pentru un om atat de perseverent ca Morton. Dar prietenii si rudele sale din S.U.A. nu s-au lasat pana nu i-au indeplinit visul, punand mana de la mana, mai bine zis aruncand minge dupa minge, pe ici si colo, pana cand au inscris istoricul cos cu numarul 1.000.000. Au sarbatorit amintirea lui Jerry cu pizza si cu glume, recitind din vechile sale carnetele cu insemnari jurnalistice, zambind printre lacrimi… Jerry Morton a fost un gazetar si un autor atipic. La ziarul local din Lansing, Michigan, a lansat o rubrica de mare succes, prin care transmitea ideile, opiniile, problemele si gandurile tuturor localnicilor intalniti la o plimbare prin centrul orasului, organizata anual. La fel, fiecare dintre cartile si albumele sale de fotografii au avut drept subiecte oameni obisnuiti, copii din Mexic, batrani din oraselul american Algansee sau sateni din Romania, personaje cu vieti simple si fete expresive. Nu imi amintesc macar o singura lectie propriu-zisa din zecile de cursuri pe care mi le-a predat la facultate. Nici macar nu stiu daca am notat ceva la orele sale. Dar stiu sigur ca am povestit cu el de toate. Prietenul meu Jerry a fost un om calm, linistit, deseori distrat si mai mereu zambitor – caracteristici rar atribuite jurnalistilor de succes. Insa bunatatea lui, blandetea, autoironia si capacitatea extraordinara de a aborda necunoscuti si a-i transforma imediat in prieteni au reprezentat cea mai importanta lectie, una de viata. In ultimul mesaj primit de la Jerry, de 1 Decembrie 2010, ne-a transmis, cu umorul sau fin, ca avem permisiunea lui de a ne lua o zi libera. Nu aveam de unde sti ca, peste doar cateva saptamani, el insusi avea sa ,,isi ia liber”, definitiv… Pentru ca nu eram pregatiti sa-i dam permisiunea asta. Asa ca ramanem cu amintirile, cartile, fotografiile si sfaturile sale. Si chiar daca nu ii voi mai putea vreodata strange mana aceea uriasa, de baschetbalist, ii voi simti zambetul. Aici, mereu. * Ma bucur ca Radu a gasit linistea si deschiderea de a scrie despre Jerry - nu as fi vrut sa existe aici doar punctul meu de vedere, doar amintirile mele. Ca sa vina ca o confirmare ca amintirile mele, poate patetice, poate exprimate patetic, au un corespondent si in memoria altor colegi ai mei. Dar sa vedem cum se aliniaza, acum, la patru ani de la disparitia sa, si cateva amintiri ale mele despre Jerry Morton. In primul rand am memoria semnaturii sale, ca un fel de tatuaj pe saculetii amintirilor. Dupa anul in care am lucrat impreuna, la scoala - care e chiar mai demult, cred, decat spunea Radu, de nu ma insel, adica prin 1992-1993 - Jerry a plecat din Romania si nu a mai ajuns niciodata aici dar mi-a trimis in toti anii urmatori vederi din locurile pe unde a ajuns, mailuri si carti postale electronice. Si pastrez extrem de bine in minte forma semnaturii lui, la capatul celor aduse de posta clasica, adica un ,,Jerry" rotunjit cumva dinspre inceput spre sfarsit, ca si cum s-ar fi pliat pe o minge de baschet. Imi aduc aminte de mailul pe care mi l-a scris dupa atacurile din septembrie 2001, din SUA, in care au murit atatia americani - despre nauceala si tacerea in care a inscris cateva cosuri de baschet, cu oameni necunoscuti, stransi spontan la terenul unde mergea - pentru ca, uneori, nici macar cuvintele nu mai ajuta un ziarist… Nu uita niciodata sa ne felicite, pe noi, studentii lui de care fusese mai apropiat, de zilele noastre de nastere, de ziua oficiala a tarii si chiar ne amintea de traditiile noastre cum ar fi martisorul, de 1 martie constatand ca aveam, in ani, o suita de martiloare electronice adunate. Sunt oameni pentru care am rascolit lumea, le-am salvat vietile, meseriile sau casele, de la care nu a venit vreun martisor, vreodata. Jerry nu uita niciodata de cele frumoase ale noastre. Ramanand parte din viata noastra, chiar de departe, toti acesti ani. Apoi… ma gandesc la ce scria Radu, mai sus, ca nu stie de a notat ceva la cursurile lui Jerry - eu sunt aproape sigura ca nu am notat nimic, nu-mi placea sa notez cat am fost studenta. Si nici engleza nu stiam prea bine atunci. Dar povesteam, cu Jerry, poate nu in cuvinte extravagante, poate nu cu timpuri ale verbelor intotdeauna corecte, despre oameni, despre situatii, despre a ajuta, ca ziarist. Am fost in doua excursii cu Jerry - venea cu mare placere peste tot unde era invitat de catre studentii sai, avid sa cunoasca tara in care ajunsese ca sa ofere din ce era el dar si sa ia despre un colt de lume nou. Am fost la Faget, unde ma trimisese redactia sa scriu despre ,,Festivalul florilor de castan" si la Romanesti, la concertul din pestera. Cat eram la Faget, Jerry, care nu stia mai mult de zece cuvinte in romana, a disparut si m-am panicat, cu cei doi colegi de la alte redactii cu care eram, ca ne-am pierdut americanul… El a aparut, surazator, dupa o vreme, cu o papornita cu ceapa verde si cu o bucata de slanina, zicand ca a fost in casa unor oameni carora le-a pozat copiii. L-am intrebat imediat: pai cum ai vorbit cu ei? Jerry a raspuns dezinvolt: nu a fost nevoie, doar ne-am zambit. Tot in ziua aceea mi-am luat mica ceata de ziaristi romano-americani si am intrat intr-o padure din buza Fagetului. Aveam vreme pana la plecare, nu voiam sa stam in camerele noastre, de la hotel, iar eu am decretat ca este timpul cand, in acel gen de padure, trebuie sa se gaseasca orhidee salbatice. Si ca nu ies de acolo fara prada. Jerry a fost singurul care m-a crezut pe cuvant, desi toata trupa a fost sechestrata in padure, sa-mi duc cercetarea la capat. Poza pe care mi-a facut-o Jerry, cu, desigur, o orhidee de padure in mana, dupa o vreme de cautare, e edificatoare. Mereu mi-a oferit incredere, si la prostioare, si in lucrurile mari. Tot in zona Fagetului era si concertul de la Romanesti, doar ca toamna. Jerry era incantat ca va fi parte din ceva total neobisnuit. In plus a devenit instant invitat de onoare, a primit un izolir pe cat am stat in pestera, si toata lumea roia in jurul lui - acum aproape un sfert de secol nu erau multi jurnalisti straini care ajungeau la Romanesti. La inapoiere eram dezolata ca trebuie sa luam trenul din Lugoj si ca va fi absolut intesat de turisti, lasind putin spatiu de respirat - Jerry a zambit, ca de obicei, si a spus: e si asa o experienta. Pentru ca lua tot ce venea cu mult mai putina impotrivire decat noi. Pentru ca nu se risipea in lucrurile neimportante. Jerry a plecat dar a lasat in urma o trupa de studenti in Jurnalistica ce incepeau sa aiba constiinta meseriei lor. Daca de la ceilalti profesori buni ai nostri - Tolcea, Ionica, Brandl, Foarta, Morgan, dascalii de engleza - am invatat ,,ce" sa facem, Morton ne-a dat pe nesimtite, nu neaparat ca invatare ci ca impreuna-respiratie, notiuni despre ,,cum". In fapt, si Serban Foarta, dragul nostru, este tot tributar lui ,,cum". Si sa stiti ca ideea de ,,cum" nu e neesentiala cand vine vorba de jurnalism - dincolo de scriitura, de efectul asteptat post-articol, inveti sa vezi omul despre care scrii, stilul, implicatia. Pana la urma, cred ca tot ce am studiat noi cu Jerry Morton a fost o lectie de empatie. Continuata peste ani. Zecile lui de vederi trimise de prin Mexic, cel mai degraba, vorbind in trei randuri despre oameni, obiceiuri, demersurile lui pentru a povesti despre ei, fotografii, expozitii erau lectii despre cum stirea poate cuprinde mai mult decat cine-ce-unde-cand-si, eventual, cum pe care le invataseram la scoala - erau dovezi ca poti adauga, in acel spatiu contras, despre cum falfaie o idee, despre credinta, despre dezolare, despre efort. Ma sprijinea in ce faceam, de departe. Ma incuraja cand imi era greu, imi lauda munca, imi dadea sfaturi. Dar, cel mai mult, peste toate, am simtit, in ani, ca avea o incredere extraordinara in faptul ca sunt un jurnalist bun, care face meseria asta pentru cei din jur. Si-mi dadea putere treaba asta. Chiar daca, uneori, ma lauda la poze care nu-mi pareau valoroase, si ma irita asta, mi se parea o frauda. Cum a fost cu o poza cu colonada de la Vatican, pozata de jos - anul trecut, in aprilie, pentru un eveniment, am ajuns chiar pe colonada, pentru poze, si m-am gandit, iar, la Jerry… Aparuse intre timp Facebook-ul, ne puteam vedea munca, muncile, mai usor, puteam comunica mai usor. Dar, mereu, pe cei dragi ii credem vesnici, credem ca vor fi mereu acolo, cand vom intinde mana dupa ei. Si nu e asa. Intr-o zi, profesorul nostru s-a dus. Mi-a scris o verisoara a lui, Ellen Martin, ca a murit. Ca Jerry mi-a pretuit mult prietenia si munca si credea ca sunt un jurnalist si un om grozav. Ca spera sa ii vizitez tara candva sau sa ajunga iar in Romania. Am stat atunci, cu Ellen, in colturi departate de lume, la ore diferite doar pe ceas - insa aceleasi – asupra unui poem de Ana Blandiana, incercand sa vedem ce traducere suna mai bine, cumpanind cuvintele, disecand sensurile, aducand amintiri, pentru ca acel poem, tradus in engleza, sa fie folosit la despartirea de Jerry, la ultima. Ca sa fie cum ar fi vrut el, cum i-ar fi placut lui. Imi aduc aminte si de primul spectacol de opera la care am fost. Pe viu. Rigoletto, in Timisoara, cu Jerry. Desigur, stiam libretul. Si muzica. Dar traisem in Arad, unde nu era opera. Si-mi aduc aminte de seara aceea, pe un fotoliu de undeva din stanga jos, in fata, unde stateam. Si de usa ce nu voia sa stea inchisa la cvartetul din actul III - mereu, cand am povestit despre Rigoletto, de atunci, adaugam ca si cum ar fi de la sine inteles ca acea usa ar avea o viata proprie si un rol de jucat. Anul trecut, cand am ajuns prima data la un spectacol la Venetia, la Teatrul La Fenice, unde fusese premiera lui Rigoletto, un gand a fost pentru profesorul nostru. Ca si la Staats sau la Scala. A trecut timp, mai bine de o jumatate de viata, pentru noi, de cand ne-am intersectat cu Jerry. Ma intreb uneori, cum si Harry Morgan ne-a parasit: unde se duc profesorii buni, cand se duc?… Dar stim raspunsul. Macar pentru meseria noastra. In cuvintele noastre exista straturi, exista culori. Exista un fel de muzica in care se strang lucrurile. Exista alegeri si renuntari. Ca si cum fiecare text al nostru ar fi un mic antimis al celor invatate de la ei, un buzunaras de unde pot iesi minuni. De la ei am invatat despre colaborarile ce isca prietenii, despre deontologie dincolo de cuvantul cartii, despre adevarata finalitate a muncii noastre. Jerry e in ce scriem. In poze. In felul in care nu il repezi pe cel care te suna la 4 dimineata pentru ca are nevoie de ceva si crede ca numai tu il poti ajuta. Chiar daca, dupa aia, repezi un ticalos. In dreptatea pe care te zbati s-o obtii altora, desi dreptatea ta te asteapta acasa batand cu degetele darabana pe masa. De ati avut si voi profesori buni, sau prieteni, sau modele, stiti despre ce vorbesc. Doar cel care nu a lasat nici o urma poate pleca. Restul - toti, toate - raman cu noi pentru totdeauna. Prietenia incepe de unde imparti o paine cu celalalt. Painea ramane: comunicarea-cuminecare. Radu Andronescu, Ramona Balutescu The post Unde se duc profesorii buni, cand se duc?… appeared first on Presa Oradea.