Un stâlp de fier din New Delhi, vechi de peste 1.600 de ani, a rezistat fenomenelor naturii fără să ruginească: „O dovadă vie a măiestriei Indiei”

O structură din fier masiv, înaltă de 7,2 metri și cu o greutate de 6 tone, sfidează legile fizicii și ale chimiei de peste 1.600 de ani, fără să prezinte nicio urmă de rugină pe suprafața sa.

Amplasat în curtea moscheii Quwwat-ul-Islam din cadrul complexului Qutb Minar din New Delhi, sit inclus în patrimoniul mondial UNESCO, stâlpul de fier datează din secolul al V-lea și se păstrează într-o stare impecabilă. Structura rezistă neclintită în ciuda temperaturilor extreme din capitala Indiei și a nivelului crescut de poluare, relatează publicația CNN.

Misterul rezistenței sale la coroziune a preocupat comunitatea științifică internațională încă din anul 1912. În mod obișnuit, fierul și aliajele sale expuse la aer și umiditate se oxidează rapid, acoperindu-se de rugină dacă nu sunt protejate prin straturi succesive de vopsea specială, așa cum se întâmplă în cazul Turnului Eiffel.

Enigma stâlpului din Delhi a fost dezlegată abia în anul 2003 de către o echipă de experți de la Institutul Indian de Tehnologie (IIT) din Kanpur, iar rezultatele cercetării au fost publicate în revista Current Science.

Echipa coordonată de arheo-metalurgul R. Balasubramaniam a descoperit că stâlpul, realizat predominant din fier forjat, are o concentrație neobișnuit de ridicată de fosfor (aproximativ 1%) și este lipsit de sulf și magneziu, spre deosebire de fierul procesat prin tehnici moderne.

Meșterii antici au utilizat o tehnică tradițională numită „sudare prin forjare”, încălzind și bătând fierul cu ciocanul, metodă ce a păstrat intact conținutul ridicat de fosfor.

Balasubramaniam i-a lăudat pe metalurgiștii indieni pentru ingeniozitatea lor, descriind stâlpul drept „o mărturie vie a măiestriei metalurgice străvechi a Indiei”.

Această abordare neconvențională a favorizat formarea catalitică a unui strat protector de „misawit”, un compus chimic format din fier, oxigen și hidrogen, pe suprafața stâlpului.

În absența varului din compoziție, acest strat invizibil împiedică pătrunderea oxigenului și protejează metalul împotriva ruginirii, reprezentând o dovadă vie a măiestriei metalurgice din India antică.

Durabilitatea extremă a monumentului este confirmată și de episoadele istorice. În secolul al XVIII-lea, o ghiulea de tun trasă direct în stâlp nu a reușit să îl distrugă sau să îl fisureze.

Datorită acestei rezistențe excepționale, structura a devenit astăzi emblema unor instituții științifice de elită, precum Laboratorul Național de Metalurgie și Institutul Indian al Metalelor.

Originea stâlpului rămâne la fel de fascinantă ca și compoziția sa chimică. Cea mai răspândită ipoteză leagă ridicarea acestuia de Imperiul Gupta, în timpul domniei regelui Chandragupta al II-lea (cunoscut și sub numele de Vikramaditya), între secolele IV și V.

Monumentul ar fi fost ridicat inițial în Templul Varah din peșterile Udayagiri ca un turn al victoriei dedicat zeului hindus Vishnu, având în vârf o statuie a vulturului mitic Garuda, pierdută în timp.

O altă teorie, susținută de educatorul Vikramjit Singh Rooprai, sugerează că stâlpul a fost adus de astronomul Varāhamihira din curtea regelui pentru a efectua calcule astronomice în observatorul său din Mehrauli.

Strămutarea sa ulterioară în complexul Qutb le este atribuită unor lideri precum regele Raja Anangpal din dinastia Tomar sau conducătorilor musulmani Iltutmish și Qutbuddin Aibek.

Stâlpul are o rezonanță deosebită și în folclorul local, fiind menționat în poemul epic „Prithviraj Raso” scris de poetul Chand Bardai. Legenda spune că stâlpul reprezenta un piron ce fixa Pământul pe copita șarpelui mitologic Sheshnag. Când regele Anangpal a încercat să îl smulgă din pământ, din bază a țâșnit sângele șarpelui.

Reinstalarea sa în grabă a făcut ca stâlpul să rămână slăbit („dhilli” în limba hindi), de unde ar proveni și denumirea populară a orașului Delhi.

O altă credință populară susținea că persoana care reușește să îmbrățișeze stâlpul cu spatele lipit de el își va îndeplini o dorință. Pentru a opri degradarea provocată de atingerea milioanelor de vizitatori, Autoritatea de Arheologie din India (ASI) a montat un gard de protecție în jurul monumentului.

Arhitecta și specialista în conservare Pragya Nagar consideră că tehnicile străvechi utilizate la realizarea stâlpului oferă lecții valoroase pentru lumea contemporană. În opinia sa, reevaluarea acestei tehnologii indigene poate deschide noi căi pentru dezvoltarea unor materiale industriale sustenabile și ecologice, reducând impactul negativ asupra mediului provocat de procesele moderne de extracție și prelucrare a metalelor.