Un nou 9/11 și tentația puterii absolute. Avertismentul lui Timothy Snyder despre Trump și democrația americană

Astăzi, 11 septembrie 2026, se împlinesc exact 25 de ani de la atentatele care au schimbat Statele Unite și o mare parte a lumii. Istoricul Timothy Snyder folosește momentul pentru un avertisment incomod: adevărata victorie a terorismului începe atunci când frica îl determină pe cel atacat să acționeze împotriva propriilor interese. Scris dintr-un adăpost din Harkov, eseul său ajunge la o ipoteză mult mai tulburătoare: ce s-ar întâmpla dacă Donald Trump ar primi, înaintea alegerilor din noiembrie, criza de care un lider hotărât să-și păstreze puterea ar putea profita?

În dimineața de 11 septembrie 2001, Timothy Snyder era un tânăr profesor la Yale. Se întorsese din New York la New Haven când a aflat că avioane deturnate loviseră World Trade Center și Pentagonul. Nu și-a anulat cursul. A intrat în sală și le-a vorbit studenților despre provocare. Un sfert de secol mai târziu, istoricul american se întoarce la aceeași idee în eseul „Helping the Terrorists to Win” – „Ajutându-i pe teroriști să câștige”, publicat pe 10 septembrie.

De această dată scrie dintr-un subsol din Harkov, în Ucraina, în timp ce sirenele de raid aerian sunau pentru a treia oară în acea noapte. Eseul este datat oficial 10 septembrie 2026. Ideea de la care pornește Snyder este simplă și tocmai de aceea tulburătoare: scopul terorismului nu se termină odată cu explozia. Victimele sunt începutul. Adevărata miză este ceea ce va face după aceea cel atacat.

Când adversarul te face să lupți împotriva ta

Teroristul este aproape întotdeauna mult mai slab decât statul pe care îl atacă. Nu poate învinge militar Statele Unite. Poate însă provoca suficientă frică, furie și dezorientare încât o putere incomparabil mai mare să înceapă să ia singură decizii împotriva propriilor interese. Așa privește Snyder ultimii 25 de ani. Al-Qaeda a ucis aproape 3.000 de oameni la 11 septembrie 2001. Statele Unite au răspuns printr-o transformare profundă a aparatului de securitate, două războaie și, în 2003, prin invadarea Irakului. Numai că Irakul nu organizase atentatele. Raportul Comisiei 9/11 avea să constate că, deși existaseră contacte între oficiali irakieni și oameni ai lui Osama bin Laden, nu au fost găsite dovezi că acestea s-ar fi transformat într-o relație operațională de colaborare și nici că Irakul ar fi cooperat cu al-Qaeda pentru atacuri împotriva Statelor Unite. Pentru Snyder, aici trebuie căutată una dintre marile victorii ale teroriștilor. O organizație incomparabil mai slabă a provocat cea mai puternică țară a lumii să intre într-un război care a costat enorm, a destabilizat Orientul Mijlociu, a compromis credibilitatea internațională a Washingtonului și a contribuit la neîncrederea americanilor în propriile instituții. America a făcut singură o parte din ceea ce adversarii ei nu ar fi avut niciodată puterea să-i facă.

Snyder leagă apoi Irakul de ceea ce vede și aude în timp ce scrie în Ucraina. Legătura trebuie însă înțeleasă corect. Invazia americană a Irakului nu l-a determinat pe Vladimir Putin să invadeze Ucraina. Rusia este responsabilă pentru propriul război, iar Putin pentru decizia de a-l începe. Dar Irakul i-a oferit Kremlinului un precedent propagandistic extrem de util: dacă Statele Unite au putut invada o țară folosind argumente false sau exagerate, cu ce autoritate mai pretinde Washingtonul că Moscova trebuie să respecte regulile internaționale? Snyder povestește că a fost confruntat chiar el cu această întrebare după ocuparea Crimeei în 2014.

Răspunsul său a fost simplu: invadarea Irakului a fost greșită, iar invadarea Ucrainei este greșită. O încălcare a regulilor nu o legitimează pe următoarea. Efectul Irakului a mers însă mai adânc. În 2002 și 2003, administrația americană folosise informații false și evaluări exagerate pentru a construi cazul războiului. În 2021 și la începutul lui 2022, serviciile americane avertizau că Rusia se pregătește să invadeze Ucraina. De această dată aveau dreptate. Dar avertismentele au fost întâmpinate cu mult scepticism. După două decenii, nota de plată pentru credibilitatea pierdută în Irak nu fusese încă achitată.

În noaptea în care își scrie eseul, Snyder se află sub pământ la Harkov, în timp ce Rusia atacă orașele ucrainene cu drone și rachete. De aici face legătura cu actualul război american împotriva Iranului. Conflictul a început în februarie 2026 și consumă resurse militare, produce tensiuni politice și economice și este comparat tot mai des în Statele Unite cu „războaiele fără sfârșit” care au urmat lui 11 septembrie. Reuters observa chiar în ajunul comemorării celor 25 de ani că războiul cu Iranul începe să evoce Afganistanul și Irakul: obiective schimbătoare, lipsa unei ieșiri clare și costuri politice tot mai mari. Prețurile energiei au urcat puternic, iar conflictul a devenit una dintre vulnerabilitățile republicanilor înaintea alegerilor pentru Congres din 3 noiembrie. Petrolul american a sărit la peste 100 de dolari barilul, iar prețurile carburanților au accentuat presiunile economice asupra alegătorilor. Trump spune că nu regretă războiul, în ciuda costului electoral, și prezice că acesta se va încheia imediat după scrutinul din noiembrie. În același timp, susține că Iranul încearcă să influențeze alegerile. În acest punct, eseul lui Snyder trece de la istorie la avertisment și devine mult mai incomod.

Speră Trump la un al doilea 9/11?

Snyder se întreabă de ce ar continua Trump un război nepopular, cu alegerile atât de aproape, într-un moment în care pierderea controlului asupra Congresului i-ar limita considerabil libertatea de acțiune. Și formulează una dintre cele mai grave ipoteze care pot fi formulate despre un președinte american: „O posibilitate este că speră la un al doilea 9/11. Scenariul său este că atacurile americane ar putea determina Iranul sau actori asociați acestuia să comită un atentat major pe teritoriul Statelor Unite. Panica rezultată ar putea fi apoi folosită pentru mobilizarea aparatului de securitate, desfășurarea unor forțe suplimentare în orașe și încercări de perturbare a procesului electoral. Snyder ia în calcul inclusiv posibilitatea ca administrația să atribuie Iranului un incident a cărui origine ar fi alta.

Snyder nu prezintă dovezi că Donald Trump pregătește un atentat și nici că există un plan secret pentru anularea alegerilor. Este un scenariu de risc construit pe comportamentul politic anterior al președintelui și pe modul în care crizele au fost exploatate de-a lungul istoriei. În plus, Trump nu are puterea legală de a decide singur că alegerile federale nu mai au loc. Congressional Research Service arată că nici Constituția, nici legislația federală nu oferă președintelui autoritatea de a schimba unilateral data alegerilor, nici măcar în timpul unei urgențe naționale. Legea este însă doar una dintre barierele care contează. O alta este reacția societății atunci când apare frica.

Frica, dușmanul și tentația puterii

Mecanismul politic asupra căruia avertizează Snyder este mult mai vechi decât Trump. Frica îi face pe oameni să caute protecție, ordine și certitudine. În psihologia politică există conceptul de „rally ’round the flag”: în fața unei amenințări externe spectaculoase, sprijinul pentru conducător și pentru instituțiile statului poate crește brusc. Cercetările realizate după atentatele din 2001 au confirmat acest efect, iar un studiu asupra raportului dintre securitate și libertăți civile a constatat că, pe măsură ce sentimentul de amenințare creștea, sprijinul americanilor pentru libertățile civile scădea. Pentru un lider politic, dușmanul poate deveni astfel o resursă. Nu este obligatoriu ca amenințarea să fie inventată. Poate fi reală și exagerată, îndepărtată și prezentată drept iminentă sau poate fi transformată dintr-o problemă administrabilă într-o luptă pentru însăși supraviețuirea națiunii. Politologia folosește termenul de securitizare pentru acest proces: o problemă este scoasă din zona dezbaterii politice obișnuite și prezentată drept amenințare existențială. Odată acceptată această premisă, măsurile care ieri păreau excesive pot deveni, în ochii publicului, necesare.

Viktor Orbán a folosit ani la rând această logică în jurul imigrației. Ungaria s-a aflat într-adevăr pe una dintre principalele rute ale crizei migratorii din 2015, iar tranzitul de atunci a fost real și masiv. Dar discursul despre amenințarea permanentă a imigrației a continuat mult după prăbușirea fluxului efectiv. În 2024, Ungaria și Slovacia aveau cele mai mici rate de noi solicitanți de azil din Uniunea Europeană: rotunjit, zero la mia de locuitori. Cu toate acestea, cercetările asupra comunicării guvernului Orbán arată persistența încadrării migrației ca amenințare la adresa securității, culturii și identității naționale. Un paradox asemănător apare în Germania.

La alegerile regionale din 6 septembrie 2026, AfD a obținut aproape 44% din voturi în Saxonia-Anhalt, cel mai important rezultat regional din istoria partidului. Imigrația și teama de schimbarea socială sunt elemente centrale ale mesajului formațiunii. Numai că Saxonia-Anhalt nu este unul dintre landurile cu cea mai mare populație străină. La sfârșitul lui 2024, străinii reprezentau 7,6% din populația landului, față de 14,8% la nivelul întregii Germanii. Asta nu înseamnă că succesul AfD poate fi explicat numai prin imigrație. Estul Germaniei are probleme economice, depopulare, nemulțumire față de guvernul federal și particularități istorice importante. Arată însă ceva esențial pentru mecanismul fricii: puterea politică a unei amenințări nu trebuie să fie proporțională cu prezența ei fizică. În forma sa obișnuită, această tehnică poate câștiga alegeri. În formele sale extreme, istoria arată că liderii au mers mult mai departe.

În august 1939, SS-ul nazist a înscenat un atac „polonez” asupra postului german de radio de la Gleiwitz. A doua zi, Hitler prezenta invadarea Poloniei drept un răspuns la agresiunile poloneze. Atacul fusese fabricat. Războiul pe care trebuia să-l justifice era real. În august 1964, administrația Lyndon Johnson a prezentat Congresului drept agresiune un al doilea atac nord-vietnamez asupra navelor americane în Golful Tonkin. Analizele declasificate ulterior au concluzionat că acel al doilea atac nu avusese loc. Evenimentul a contribuit însă decisiv la adoptarea Rezoluției Golfului Tonkin, baza politică pentru escaladarea masivă a implicării americane în Vietnam.

Iar unul dintre cele mai controversate cazuri moderne este Rusia anului 1999. Exploziile unor blocuri de locuințe au ucis sute de oameni, au provocat panică și au contribuit la atmosfera în care a început al doilea război din Cecenia. Vladimir Putin, numit prim-ministru cu doar câteva săptămâni înainte, și-a construit rapid imaginea liderului hotărât să distrugă terorismul și a ajuns președinte câteva luni mai târziu. Apoi a venit episodul de la Riazan. În subsolul unui bloc au fost descoperiți trei saci și un dispozitiv de detonare, iar locatarii au fost evacuați. După apariția legăturilor cu FSB, serviciul rus de securitate a declarat că totul fusese un exercițiu și că sacii conțineau zahăr. Investigații independente și foști oficiali ruși au suspectat ulterior implicarea serviciilor în atentatele din 1999. Această acuzație nu a fost demonstrată definitiv, iar o analiză prezentată de Wilson Center subliniază exact această diferență: cazul nu dovedește implicarea FSB, dar ridică întrebări serioase privind episodul de la Riazan și comportamentul ulterior al autorităților.

Gleiwitz, Golful Tonkin și Rusia anului 1999 nu sunt cazuri identice și ar fi greșit să fie prezentate astfel. Primul este o provocare înscenată dovedită. În al doilea, un atac care nu avusese loc a fost prezentat public drept fapt. În al treilea, suspiciunea privind implicarea statului rămâne nedovedită. Dar mecanismul politic care le face relevante este același: mai întâi apare dușmanul, apoi frica, apoi conducătorul care promite protecție. Iar, în numele protecției, limite pe care societatea nu le-ar accepta în vremuri normale încep să devină negociabile. Aici se află adevărata miză a avertismentului lui Snyder. Nu doar în întrebarea dacă Trump ar fi capabil să exploateze un atentat, ci în ceea ce ar putea fi convinsă o societate speriată să accepte după un asemenea atentat.

Trump și precedentul din 6 ianuarie

Există apoi o problemă specifică lui Donald Trump: în cazul lui nu trebuie să ne imaginăm de la zero cum ar reacționa dacă pierderea puterii ar deveni iminentă. Există deja anul 2020. Raportul final al Comisiei speciale a Camerei Reprezentanților care a investigat 6 ianuarie consemnează că Trump fusese informat de propriii consilieri, de experții campaniei sale și de Departamentul Justiției că acuzațiile sale majore privind fraudarea alegerilor erau false. Știa că pierduse aproape toate contestațiile judiciare relevante. Cu toate acestea, a continuat eforturile de schimbare a rezultatului.

Raportul descrie presiunile asupra oficialilor statali pentru găsirea sau modificarea voturilor, tentativa de folosire a Departamentului Justiției pentru a susține afirmații nefondate, presiunile asupra vicepreședintelui Mike Pence și efortul de creare și transmitere a unor liste false de electori care ar fi putut fi folosite pentru blocarea sau întârzierea certificării rezultatului. După revenirea la Casa Albă, Trump a transmis și un mesaj puternic despre felul în care privește acele evenimente. Pe 20 ianuarie 2025, în prima zi a celui de-al doilea mandat, a acordat clemență pentru aproximativ 1.500 de inculpați în dosarele legate de 6 ianuarie, inclusiv unor lideri ai Proud Boys și Oath Keepers.

Aceste fapte nu demonstrează că Trump dorește un atac terorist. Demonstrează însă ceva relevant pentru evaluarea scenariului lui Snyder: existența unei norme, a unei proceduri sau chiar a unei limite legale nu garantează, în cazul lui Trump, că acesta nu va încerca să o depășească atunci când puterea sa este în joc. În același tablou intră și relația sa neobișnuit de caldă cu Vladimir Putin. Chiar și după invazia Ucrainei și izolarea internațională a liderului rus, Trump a continuat să vorbească despre relația lor în termeni pozitivi. Summitul din Alaska din 2025 a fost marcat de gesturi și declarații cordiale, fără ca Putin să facă însă concesiile majore pe care Washingtonul le căuta în privința Ucrainei. Pentru analiza de față, nu este nevoie să-i atribuim lui Trump un diagnostic psihiatric și nici să ghicim ce se află în mintea lui. Comportamentul documentat este mai important decât diagnosticul.

Lecția celor 25 de ani

Aceasta este, până la urmă, partea cea mai puternică a textului lui Snyder, nu predicția că va exista un nou atentat și nici presupunerea că știe ce va face Trump ci avertismentul asupra provocării. Astăzi, la exact 25 de ani de la 11 septembrie 2001, Statele Unite se află din nou într-un război în Orientul Mijlociu, în timp ce se apropie de alegeri cu miză uriașă și sunt conduse de un președinte care a încercat deja o dată să împiedice transferul normal al puterii după pierderea unui scrutin. În aceste condiții, scenariul lui Snyder poate fi contestat, dar nu poate fi respins doar cu argumentul că „așa ceva nu se poate întâmpla”. Istoria arată că se poate. Istoria terorismului arată că atacatorul nu trebuie neapărat să cucerească teritoriul adversarului. Uneori este suficient să-l determine să renunțe singur la propriile principii. Asta s-a întâmplat în diferite grade după 11 septembrie: frica a schimbat politica americană, a extins puterea aparatului de securitate și a contribuit la legitimarea unor decizii pe care o societate netraumatizată poate că le-ar fi judecat altfel. De aceea, răspunsul pe care Snyder îl oferă astăzi este aproape identic cu cel pe care spune că l-a dat studenților săi în septembrie 2001. Nu putem împiedica orice lucru îngrozitor să se întâmple. Putem însă decide ce facem după aceea. Iar libertatea începe tocmai acolo: cu felul în care alegem să răspundem.

The post Un nou 9/11 și tentația puterii absolute. Avertismentul lui Timothy Snyder despre Trump și democrația americană appeared first on OradeaPress.