,,Toti fac poze cu telefonul, abia mai ai un unghi bun"

Nici macar nu se intampla treaba asta pentru ca pe 1 august a fost ziua de nastere a colegului nostru, Remus Toderici, fotoreporter la Ziarul Crisana. Ci pentru ca, cele de mai sus fiind pe rol, Remus a oferit pretextul unei expozitii cu fotografii de-ale lui, din Cuba, si al unei degustari de Cuba Libre, […] The post ,,Toti fac poze cu telefonul, abia mai ai un unghi bun" appeared first on Presa Oradea.  Nici macar nu se intampla treaba asta pentru ca pe 1 august a fost ziua de nastere a colegului nostru, Remus Toderici, fotoreporter la Ziarul Crisana. Ci pentru ca, cele de mai sus fiind pe rol, Remus a oferit pretextul unei expozitii cu fotografii de-ale lui, din Cuba, si al unei degustari de Cuba Libre, cu o muzica potrivita ca fundal. Doar ca, din varii motive, aproape binecuvantate, nu toti cei care si-ar fi dorit au ajuns la vernisaj. Si abia atunci toate acestea au devenit pretext - pentru un dialog, cu colegul nostru, despre ,,pozarul de ziar", azi. Ne stim de niste ani, cum ne mai intersectam prin Oradea, la pozat. Nici nu aveti idee ce placere e ca, la un eveniment, sa dai de colegi faini. Asta inseamna ca nu ti se vor baga in cadru, ca, daca cineva face o duma exact la dracu-n praznic de tine, intr-o mare de oameni, la o manifestatie, ai sanse sa iei cadrul de la coleg si ca, atunci cand trebuie sa stai printre fetele schimonosite de ,,dragoste crestina" ale celor din Coalitia pentru Familie, ai de unde sa strangi un strop de ,,hai ca trece", dintr-o ocheada rezonabila intre voi, poate singura. S-a intamplat ca, lucrand de 25 de ani in presa, am prins vremea cand orice redactie serioasa avea si macar una bucata pozar. Nu e un cuvant de ocara, ,,pozar", ci de drag. E despre oamenii care te salvau si-ti acopereau spatiul de langa articol. Adica la munca noastra, a celor cu vorbele. Tot atunci, demult, cand am am avut de invatat ,,Teoria imaginii" si ,,Tehnici foto", la facultate, mi-am spus ca n-am chef sa-mi bat capul cu povestea asta, cum voi avea mereu un pozar cu mine. Apoi… n-am mai avut pozar, intre 94 si 96, pe front, in Bosnia, si a trebuit sa ma scarpin in cap si sa-mi amintesc, in transee, cum fras spunea profesorul ca se compenseaza timpul de expunere cu diafragma… Apoi nu au mai trebuit compensate - au aparut aparatele digitale si, dupa o vreme, tot idiotul ti se baga in cadru, ca ,,el e fotograf". Dupa atatia ani de scoala, dupa sute de mii de poze, dupa niste expozitii foto, inca nu raspund cu ,,da", atunci cand cineva, de ma vede cu camera foto in mana, ma intreaba de sunt fotograf. De regula spun ca sunt jurnalist dar imi fac pozele singura. Remus e, insa, fotograf. Adica e prima lui meserie. Investeste in scule, are ochi, face experimente. Doar ca, uite, e doar la prima lui expozitie personala, asta, cu pozele din Cuba. Pentru ca, acum cativa ani, cand deja ar fi avut ce sa puna pe simeze, tot amatorul de CV inflorat se punea sa-i traga cate o expozitie de fotografii. Asa ca a asteptat. Sa aiba ceva clar de spus. Si asa s-a intamplat Cuba asta, expusa, la Cetatea Oradea si alaturi de cvartetul Sagittarius, Euro Foto Art  si de prieteni. Si dialogul nostru. –         Ti-ai pus vreodata intrebarea cat la suta din motoare este tentat sa foloseasca un fotograf de ziar? Si asta, amintindu-ne ca buna regula de acum mai mult de un deceniu, ca o redactie sa aiba pozarii ei, s-a cam dus, si orice ziarist poarta si o idioten camera cu el, sau fura poze ,,de pe net". –         Int-adevar, multe redactii care relateaza doar stiri au renuntat la fotografi, si folosesc doar imagini realizate de reporteri. Dar cred ca un ziar sau un site serios stie ca imaginea vinde mai mult decat articolul si, daca e vorba de trei oameni la o masa, e simplu. Atunci cand ai o stire mai ampla, in timp ce reporterul se documenteaza, fotograful merge sa faca imagini. Sau atunci cand e un accident, pana reporterul afla ce s-a intamplat,  fotograful poate face imaginile, si stirea ajunge repede online. Orice reporter poate face o fotografie, dar asta ii consuma timp, si nu o sa o faca la fel de bine ca cineva care se ocupa cu asta. –         Daca reporterul oricum trebuie sa ajunga la un eveniment, de ce sa se mai trambaleze inca un om? Nu? Cat mai conteaza calitatea unei poze? –         Pentru ca reporterul nu are timp sa faca si poze – reporterul sta la declaratii iar fotograful isi face treaba. Mai ales cand sunt subiecte importante sau vizite oficiale, unde lumea trebuie sa fuga dintr-un loc in altul. Bineinteles ca exista si versiunea in care poate cumpara imagini de pe site-uri (Mediafax sau Agerpress). Depinde foarte mult de tipul ziarului – pentru un ziar local folosesc destul de putin motoare de cautare pentru imagini. Poate doar la stiri nationale, unde nu am cum sa ajung. –         Nu de motoarele alea vorbeam, ci de ale fotografului. Un fotograf cu ochi si cu mana nu tinde sa fusereasca, atunci cand merge la… prezentarea unei noi piulite a nu-stiu-carei fabrici? –         Depinde foarte mult de eveniment – daca sunt doi oameni la o masa, sigur ca nu o sa faci o fotografie de prima pagina, decat daca nu ai alt eveniment mai tare, dar, in rest, esti constient ca ai de facut zilnic fotografii care sa iti vanda ziare si sa aduca accesari. –         De cit timp lucrezi in presa,  Remus? Eu te stiu de cand am inceput sa am legaturi cu presa din Oradea, deci de vreo  sapte ani. Cum vezi tu locul pozarului/si, implicit, al pozei, intr-o redactie, de compari zilele de acum cu cele de inceput, ale tale? –         Lucrez in presa din 2009, si cred ca acum, poate mai mult ca niciodata, e important sa ai oameni dedicati, care stiu ce fac si care isi dau seama ca daca nu fac o munca de calitate, azi, maine nu vor mai avea un loc de munca. Mereu te compari cu cel de altadata dar trebuie luat in considerare si cat de spectaculoase sunt evenimentele. Un accident sau incendiu va fi mereu mai interesant si pentru cititori decat un nou azil de batrani. –         Zici de spectaculozitatea evenimentelor. Da-mi varfurile unui top: ce ti-a placut tie cel mai mult sa pozezi, in sensul ca sa te fi simtit bine. Ce te-a solicitat cel mai mult, ca si conditii, incercare, chiar periculozitate. In ce domenii (tot ajuns pentru ca sa fotografiezi) ai intalnit oamenii cei mai faini? Ce proiect fotografic al tau ti-e cel mai drag? De care din poza adusa la redactie ai fi cel mai multumit? –         In 2009, cand eram inca proaspat in presa, am ajuns sa fotografiez un incendiu, era stins pe cand am sosit noi, dar am reusit sa surprind cateva portrete cu pompierii obositi si murdari. Imi place, de asemenea, sa fotografiez teatru, si aici pot spune ca sunt conditii grele – oricat esti de silentios, mereu se gaseste cineva sa spuna ca il deranjezi, chiar daca in curul tau toti se foiesc si tusesc si fac mult mai multa galagie decat tine. Proiectul meu cu dansatori imi e cel mai drag si sper sa il pot relua curand. Proiectul se numeste ,,Urban Dance" si, in cadrul lui, am luat mai muti dansatori si i-am fotografiat in diferite zone ale orasului, iar, cand il voi relua, sper sa pot sa il extind si in alte orase. Sunt multumit de multe fotografii aduse – probabil cele de la incendiu sunt in top. Nu pot sa zic ca sunt conditii periculoase – pe cand ajungem noi, fapta e consumata deja. –         Cuba. Orice bou cu bani poate ajunge in Cuba. Nu orice bou cu bani are scule bune si ochi. Cum e cand ai in fata culoarea, gustul unei astfel de provocari? Si esti in vacanta, nu pentru lucru - sa spunem si asta. –         Cuba a fost o dorinta de-a mea mai veche, iar anul trecut, cand a murit Fidel, mi-am dat seama cat de fragila e situatia si am decis sa nu mai aman – mi-a aparut o oferta in primavara, cand un nou prieten, pasionat de calatorii, a organizat o excursie de doua saptamani. Am planuit totul din timp, ce aparat si ce obiective, cate haine si in ce geanta, urma sa ne mutam la fiecare trei-patru zile deci trebuia sa ma pot misca usor. Eram atat de incantat ca am ajuns in Cuba ca nici nu  imi mai pasa de vacanta – pentru mine, sa merg pe strazi si sa fac fotografii era relaxare. Nu te poti gandi la Cuba fara sa te gandesti la culoare, iar acolo gasesti toate culorile posibile, oricat de stridente sau de pastelate, culori care aici ar parea kitsch acolo par ca asteapta fotografii sa le captureze. –         Suna putin a cliseu dar… pe tine nu te pot intreba tampenia aia cu ,,ce intrebare ai dori sa nu ti se puna" - o schimb putin, stiind ca exista raspunsuri, la un fotograf (cel putin eu le am pe ale mele): la ce gen de evenimente ai dori sa nu trebuiasca sa ajungi sa pozezi? Si de ce? –         Cand eram inca la inceput cu fotografia, am mers la inmormantarea unei rude, si aveam aparatul la mine, iar cunoscutii mi-au cerut sa le fac poze. Uneori mai trebuie sa fac fotografii pentru ziar, la diverse inmormantari – ma simt foarte prost. Cred ca e usor de inteles de ce. –         Imi povestesti ceva de vreun cadru pentru care te-ai luptat mai mult, poate chiar fizic, pentru a-ti face loc si a-l obtine? –         Imi vine in minte Cuba, pentru ca e recent – incercam sa surprind expresii cat mai natural, si asta presupune de multe ori un joc, te faci ca te uiti in alta parte, sau ca treci pe langa subiect, ca sa il poti surprinde in fotografie. De multe ori e greu sa obtii un cadru bun, si, la evenimentele la care fotografiez, sunt atat de multi care fac poze cu telefonul, incat abia mai ai loc sau unghi bun. Mai ales cand e vorba de un eveniment la care sunt invitate vedete, desi sunt departe, si marea majoritate a pozeler vor fi miscate, fiecare tine sa aiba o amintire... Nu se intampla doar la un eveniment, se intampla la toate. Incepand de la ,,zilele orasului" pana la petreceri private. –         Spune-mi doua vorbe despre curtoazie, la fotografii de presa si presari. Am vazut ca, in Oradea, lumea e ceva mai linistita, comparativ cu Timisoara, si mai ales cu Bucuresti. Te-a calcat cineva pe mana, ai primit vreun branci semnificativ de la autoritati, te-ai caftit cu cineva ca sa-ti faci pozele, a marat Coalitia pentru Familie la tine, ai pozat unde nu ai fost lasat - cu argumentul ca e spatiu public? Sau, pe de alta parte, ai fost vreodata in postura de paparazzo? –         In Oradea, sunt de mai multi ani in presa, si ne cunoastem si respectam, cei care lucram in domeniu, dar bineinteles ca mai apar si probleme. La anumite vizite oficiale vin colegi din Bucuresti, care cred ca pot da ordine tuturor – eu stiu ce am de facut pentru a obtine fotografia dorita si nu sunt genul care sa stea in spate. Cred ca pestetot functioneaza principiul ,,da-i unui om o bariera si va crede ca e stapanul lumii".  Inca patesc des sa am acordul directorului de institutie si sa ma ia portarul la intrebari suplimentare – in general stau si zambesc. pentru ca mi se pare amuzant. Se mai intampla uneori sa mai sar un gard sau sa intru pe geam, intr-o cladire. pentru ca am de adus imagini de acolo. A marait si Coalitia, si simpatizantii ei, dar nu atat de mult pentru ca i-am fotografiat, ci pentru descrierile de la fotografii. –         Cum te intelegi cu oamenii cuvantului? Eu nu am nevoie de pozar, am invatat sa pozez exact ca sa nu depind de un alt om, dar la voi, unde inca se merge pe colaborarea asta, nu ajungi sa fii iritat ca ceea ce ai aratat tu nu este acoperit de text, sau pentru ca vezi diferit de colegul care scrie ceea ce e de aratat ca imagine? Nu neaparat ca e ala idiot, dar poate vrea cadre generale, si tu pariezi pe detalii. Cum merge munca in echipa? –         Aici e vorba de comunicare si o buna intelegere, si, de cele mai multe ori, reporterul iti spune ce urmareste. E clar ca, atunci cand mergi la un eveniment, nu faci doar fotografii pentru stirea respective – ai nevoie de cateva fotografii cu locul, cateva fotografii cu fiecare persoana de acolo, cateva cadre generale, care sa poata fi folosite in viitor, cand se scrie despre ceva similar. De exemplu, la parada de ,,ziua orasului", ai nevoie de cadre generale cu militari, care pot fi folosite cand anuntam alte parade, cadre cu oficialitati care stau grupate pe partide sau institutii. Posibil sa fie stiri la care ai nevoie de acei oameni, impreuna – si exemplele pot continua. –         Apropo. E o vorba, ca mai bine renunti la un prieten decit sa spui/faci o poanta buna. E valabil si la tine, la fotografie? Vorbesc de pozele pe muchie, unde cineva se poate si supara. –         Daca vorbim de presa, inca nu m-am confruntat cu o asemenea situatie. Am noroc ca profilul cotidianului nu este de asa natura incat sa fac fotografii controversate. Daca vorbim de portretele personale, au fost cazuri cand am sters imagini ce apareau online, deoarece una dintre persoanele ce apareau nu era de accord, din diverse motive – nu cred ca avea rost sa stric relatiile pentru o fotografie. –         Adica primar scarpinandu-de undeva, sau episcop uitandu-se gales la baietelul de langa el, nimic? –        Am mai multe cu oficialitati care se uita in telefon, la diverse ceremonii, dar nu mi-a cerut nimeni sa le sterg – nici nu cred ca le-as sterge, daca mi-ar cere. Ar mai fi multe de spus. Multe de intrebat. Amintiri. Hihaieli, pe marginea vreunei amintiri - comuna sau de impartit. Dar Remus e precaut, cand vine vorba de discutatul pentru ziar, si deja trag cuvintele din el mai greu, incercand sa se pastreze la aspect generale. Deh, anii de lucru in presa te marcheaza - mereu, unul care n-are ce face te da in judecata sau te injura pe strada sau pe Facebook, din te miri ce. E bine si atat. E ca un pahar de sampanie, ridicat in cinstea meseriei de pozar de ziar, de ziua de nastere, cata cu rotunjimi, a lui Remus, intre... doua conferinte de presa la care trebuie sa alergi. Ramona Balutescu Foto de la expozitie: Marius Negrau The post ,,Toti fac poze cu telefonul, abia mai ai un unghi bun" appeared first on Presa Oradea.