Rusia testează limitele Europei. Cât de departe poate merge războiul din umbră al Kremlinului?

Incendii și sabotaje, atacuri cibernetice, cabluri submarine avariate, bruiaj electronic, drone și operațiuni de influență au transformat securitatea europeană într-o zonă tot mai greu de definit între pace și război. O analiză publicată de Hanna Notte în newsletterul reputatului strateg britanic Lawrence Freedman susține că Moscova încearcă să ridice prețul plătit de Europa pentru sprijinirea Ucrainei. Ce încearcă Rusia să obțină în Europa, cât de departe este dispusă să meargă și cum poate Europa să o descurajeze fără să transforme confruntarea sub prag într-un război Rusia–NATO?

Europa nu mai discută despre amenințarea hibridă rusă doar în termeni ipotetici. NATO include între acțiunile ostile atribuite Rusiei sabotajul infrastructurii critice, atacurile cibernetice, interferențele electronice, operațiunile de influență și dezinformare, instrumentalizarea migrației și alte forme de coerciție.

Datele adunate de Center for Strategic and International Studies (CSIS), unul dintre cele mai importante think tank-uri americane în domeniul securității, indicau deja o accelerare puternică: de la trei atacuri rusești identificate în Europa în 2022 la 12 în 2023 și 34 în 2024. Transporturile, infrastructura critică, instituțiile publice și industria s-au aflat printre țintele predilecte.

Asta nu înseamnă că fiecare cablu rupt, incendiu sau dronă suspectă din Europa poate fi atribuită automat Kremlinului. Dimpotrivă, dificultatea atribuirii este una dintre caracteristicile esențiale ale acestui tip de confruntare: atacatorul încearcă să producă efecte păstrând suficientă ambiguitate pentru a complica răspunsul adversarului.

Miza lui Putin: Europa să obosească înaintea Rusiei

De aici pornește analiza publicată pe 24 septembrie de Hanna Notte, directoarea programului Eurasia al James Martin Center for Nonproliferation Studies și cercetătoare afiliată CSIS și Kennan Institute, în Statele Unite. Textul său, Putin’s Campaign Against Europe, a apărut în Comment is Freed, newsletterul profesorului britanic Lawrence Freedman, unul dintre cei mai cunoscuți specialiști occidentali în strategie militară.

Notte dezvoltă o idee aflată și în centrul recentei sale cărți, We Shall Outlast Them. După eșecul speranței într-o victorie rapidă în Ucraina, Rusia s-a adaptat unui război lung. A găsit rute comerciale alternative, și-a reorganizat economia, a dezvoltat cooperarea militară cu Iranul și Coreea de Nord și beneficiază în continuare de relația economică cu China.

În această strategie de uzură, Europa devine crucială. Dacă Moscova nu poate opri direct sprijinul pentru Ucraina, poate încerca să-i crească permanent costul – economic, logistic, politic și psihologic. Sabotarea unei infrastructuri de transport, intimidarea unei companii din industria de apărare sau perturbarea logisticii militare nu mai apar astfel drept incidente independente, ci drept părți ale aceleiași încercări de a uza coaliția care sprijină Kievul.

Seth G. Jones, specialist american în război neregulat și președinte al Defense and Security Department la CSIS, ajunge prin analiza datelor la o concluzie apropiată. În studiul Russia’s Shadow War Against the West, Jones descrie o campanie organizată de sabotaj și subversiune, în care serviciul rus de informații militare GRU joacă un rol important, direct sau prin intermediari recrutați.

O nuanță importantă este adusă de Emily Ferris, specialistă britanică în Rusia și Senior Associate Fellow la Royal United Services Institute (RUSI), din Londra. Pentru Ferris, Moscova nu doar atacă anumite obiective, ci testează permanent limitele adversarului: identifică vulnerabilități, încearcă tactici diferite și observă reacția NATO înainte de următorul pas. Absența unor consecințe clar previzibile îi lasă Kremlinului spațiu pentru asumarea unor riscuri tot mai mari.

Este o logică apropiată de ceea ce strategii numesc salami slicing: nu treci de la pace direct la atacarea militară a NATO. Avansezi prin acțiuni suficient de mici încât fiecare, privită separat, să pară insuficientă pentru a justifica o ripostă majoră.

Există însă o distincție esențială. Intensificarea operațiunilor hibride nu demonstrează că Rusia a decis să invadeze un stat NATO. Notte însăși separă cele două scenarii. Moscova poate considera confruntarea sub prag extrem de utilă tocmai pentru că un război convențional cu NATO ar presupune riscuri incomparabil mai mari.

De la apărare la „descurajarea proactivă”

Răspunsul occidental s-a bazat în mare măsură pe ceea ce teoria strategică numește „deterrence by denial” – descurajare prin negare: protejezi mai bine aeroporturile, cablurile, căile ferate și rețelele informatice, astfel încât atacurile să aibă șanse cât mai mici de succes.

Problema este asimetria. Atacatorul își poate alege ținta și momentul. Apărătorul trebuie să protejeze mii de kilometri de infrastructură, porturi, aeroporturi, fabrici și sisteme informatice. Dacă după fiecare atac răspunsul este doar „vom apăra mai bine următoarea țintă”, inițiativa rămâne la atacator.

Alexander Klimburg, expert austriac în securitate cibernetică și Senior Associate la CSIS, merge de aceea mai departe. În raportul Enter Europe’s Cyber Deterrence, publicat la Washington în martie 2026, el susține că Europa se află deja într-o zonă gri între pace și război și introduce distincția dintre deterrence și compellence. Prima încearcă să-l convingă pe adversar să nu înceapă o acțiune; cea de-a doua încearcă să-l determine să înceteze o acțiune pe care deja o desfășoară.

Dacă accepți premisa că ofensiva hibridă rusă este deja în desfășurare, diferența devine fundamentală: Europa nu mai încearcă doar să prevină următorul atac, ci să crească suficient costurile încât Moscova să reducă o campanie existentă.

De aici vine și controversata idee a „descurajării proactive”. Ea a intrat în centrul dezbaterii după ce amiralul italian Giuseppe Cavo Dragone, președintele Comitetului Militar al NATO, a vorbit despre posibilitatea ca Alianța să devină mai „agresivă sau proactivă” împotriva războiului hibrid, inclusiv prin utilizarea capacităților cibernetice. Dragone a ridicat chiar întrebarea dacă, în anumite circumstanțe, o acțiune preventivă poate fi considerată defensivă, recunoscând însă dificultățile juridice și politice enorme ale unei asemenea abordări.

Nu este vorba despre o doctrină NATO care autorizează atacuri preventive. „Proactiv” poate însemna destructurarea unei rețele de agenți înainte să execute sabotajul, blocarea infrastructurii digitale folosite pentru pregătirea atacurilor, măsuri împotriva navelor implicate în activități ostile sau operațiuni cibernetice disruptive.

Schimbarea de logică este însă importantă: nu mai aștepți obligatoriu ca adversarul să lovească pentru a-i afecta capacitatea de a lovi.

Cum descurajezi fără să provoci războiul pe care vrei să-l eviți?

Aici apare partea cea mai dificilă a întregii ecuații. Kadri Liik, analistă estoniană și Visiting Scholar la Carnegie Europe, și Nathalie Tocci, politolog italian și profesor la Johns Hopkins School of Advanced International Studies, au discutat exact această dilemă pe 16 septembrie 2026, în podcastul Carnegie Europe Is Russia Already at War with Europe?. Întrebarea lor nu mai este doar dacă Rusia desfășoară asemenea operațiuni, ci dacă Europa o descurajează suficient și cât de departe poate merge în ripostă fără să provoace o escaladare pe care nu o mai poate controla.

Pentru că fiecare pas spre o descurajare mai activă creează o problemă nouă.

Dacă doar te aperi, adversarul păstrează inițiativa. Dacă ripostezi, trebuie să demonstrezi cine te-a atacat. Dacă acționezi înaintea atacului, trebuie să ai suficiente dovezi că acesta era într-adevăr pregătit. Iar dacă începi să lovești infrastructura utilizată de adversar, apare problema momentului în care Moscova va considera contramăsura occidentală drept un atac care justifică propria escaladare.

De aici rezultă paradoxul actualei confruntări. Un răspuns european prea slab poate convinge Kremlinul că poate continua să înainteze sub pragul Articolului 5. Un răspuns prea agresiv poate face descurajarea mai credibilă, dar poate împinge cele două părți spre pragul pe care încearcă tocmai să nu-l depășească.

Poate că aceasta este și principala provocare strategică pe care o descrie Hanna Notte. Întrebarea nu mai este doar dacă Rusia va ataca vreodată NATO în sensul clasic al termenului. Este câtă agresiune poate avea loc între Rusia și Europa fără ca niciuna dintre părți să considere că războiul a început – și dacă tocmai această ambiguitate poate produce, într-o zi, războiul pe care ambele încearcă să-l evite.

Foto: IA

The post Rusia testează limitele Europei. Cât de departe poate merge războiul din umbră al Kremlinului? appeared first on OradeaPress.