Radu Poklitaru - sau despre ochiul ce are dans la capatul lui

Ii bat in ochi, in ochiul lui drept, peste care-si coboara grijuliu o pleoapa, cand vede ca-mi duc mana spre el. Simt ca o sa fie un fel de parola a noastra, pe viitor. Abia apoi pleaca. E Radu Poklitaru, cunoscutul sef al unui balet din Kiev, si ne aflam in fata Intrarii Actorilor, a […] The post Radu Poklitaru - sau despre ochiul ce are dans la capatul lui appeared first on Presa Oradea.  Ii bat in ochi, in ochiul lui drept, peste care-si coboara grijuliu o pleoapa, cand vede ca-mi duc mana spre el. Simt ca o sa fie un fel de parola a noastra, pe viitor. Abia apoi pleaca. E Radu Poklitaru, cunoscutul sef al unui balet din Kiev, si ne aflam in fata Intrarii Actorilor, a Operei din Timisoara, dupa un dialog in care presa si miscarea scenica s-au intrepatruns util si bizar, cu radacini in viitor si trecut, cu fructe acum. Sint asa de nerabdatoare sa scriu despre Radu Poklitaru, cand se termina seara, asa de nerabdatoare... incat n-o fac inca o vreme. Pentru ca ideile se bulucesc, sa iasa, pentru ca entuziasmul e coroziv si, ca uneori, in astfel de momente, muscatura acidului ce te arde ajunge la os, dincolo de os, si te intrebi: "Oare de pun, acum, asta pe hartie, e cel mai bun ce se poate spune, e totul?" Povestea e oarecum ca prima mea intalnire cu "Caderea lui Icar", de Bruegel, in Bruxelles, la Muzeul Regal de Arte Frumoase - mersesem in Belgia pentru tabloul ala si, totusi, m-am foit prin tot muzeul, cu asteptare si teama, pana cand am decis ca e timpul sa intru in acea sala, ca altfel nu se mai poate. Asa e si acum - s-a strans ce trebuia sa se stranga, s-a decantat si, de nu va fi scris si dus mai departe, acum, explodeaza. In fapt, habar n-aveam cum va curge seara cu spectacolele de dans modern ale trupei din Kiev. Stiam doar ca am in agenda ca mergla teatru, la "Salonul nr. 6 / Underground" adica incheierea pentru FEST-FDR2016. In principiu, lumea ia repede chestia asta, ca "festival de teatru". Asa ca mi-am spus ca e cool sa merg la doua spectacole de dans modern, alese din tot "festivalul de teatru". Dar spectacolul din 30 septembrie de pe scena mare a Teatrului National din Timisoara, al companiei din Ucraina, "Kiev Modern Ballet" este, de fapt, capsuna de pe tortul oferit Timisoarei si vestului tarii de o manifestare mult mai ampla, de stai sa descifrezi literele acelea din fata anului: "Festivalul European al Spectacolului Timisoara - Festival al Dramaturgiei Romanesti". Si suntem anuntati ca este vorba despre "povesti despre umanitate, in cheia delicata a lui Cehov, despre singuratate si despre teama de a fi diferit" - pentru acea seara. In salonul de spital Vad "Salonul nr. 6". N-aveam habar cum va curge seara. Acum am. Trebuie sa dau de oamenii astia. Sa discut cu cel care a facut coregrafia. E ciudat. Iti lasa un ghimpe in suflet. Unul bun - de poate exista asa ceva. Dar ghimpe. Nici nu stiu ca ce vad spectacolul. Ca ziarist, ca spectator, ca un fel de schita de critic? Il vad, si pacientul psihiatric de pe scena, doctorul sau, vanturatoarea societatii, care amesteca portrete si concluzii, parca pasesc in sala, printre spectatori, cu o doza mare de schizofrenie. Acum, eu... sunt mai multi. Sunt spectatorul care ar vrea, in fras, sa vada linistit spectacolul, sunt pozarul ce trebuie sa bifeze cateva cadre bune, pentru ca despre treaba asta e musai sa se scrie, sunt si un fel de critic-chibit, care vrea sa respire gesturile, aproape facandu-le, inconstient, aproape copiindu-le, pe intern, ca si cum ai gusta o mancare, ca si cum ai incerca o haina. Ciudat sentiment. E ca si cum ar fi aglomeratie in mine, si omul simplu, care vrea doar sa fie lasat sa vada spectacolul, ii impinge pe ceilalti spre margine, sa pice din cuib, ca un pui de cuc - dar asta asa, cu ochii pe scena, sa nu piarda nimic. Renunt la pozat. Lasa ca e cine sa imi dea poze, apelez la colegul Adrian Piclisan si am rezolvat problema. Dar ce fac cu restul? E greu. Ma bucur de povestea de pe scena, cioplita prin gesturi, dar uite ca un demon in plus tot ramane, care ma face sa ma intreb cum retin dansatorii succesiunea aceasta de gesturi, cum s-a ajuns la cea mai buna dezghiocare a ideii si, cel mai mult - obsedant, aproape - ce e cu pariul la care nu stiu ce va iesi: cum exprimi mai lesne ceva, prin gest sau prin cuvant? Gest sau cuvant? Cu asta in cap, la pauza, inainte de "Underground", spectacolul al doilea oferit de trupa din Kiev, imi caut colega ce TREBUIE sa-mi aranjeze intalnirea cu coregraful. Trebuie, pentru ca altfel, simplu, o strang de gat. Stie ca nu glumesc, rezolva. Se bucura ca vreau. Ca vreau la modul asta. Ca m-a prins. Cat timp vorbesc cu Georgeta Petrovici, PR-ul Teatrului National "Mihai Eminescu", vine la noi si Ada Hausvater, managerul teatrului nostru. Imi vine s-o iau in brate, asa, adolescentin, pentru cadoul pe care ni l-a facut, pentru alegere, dar e spatiu public. Vorbim despre mancarimea asta noua pe care o am, o avem, despre apasarea asta, despre intrebarea ce, acum, intre cele doua spectacole ale ucrainienilor, devine mai acuta decat incalzirea globala: cuvantul sau gestul? Imi place Ada Hausvater, pentru cateva minute suntem in acelasi film, desi ea are mult mai multe, acum, pe cap. Si totusi, gandeste cu mine. Ea pariaza pe gest, imi spune cum vede ea cuvintele, mai cu multe sensuri, mai "tradatoare". Eu sunt prietena cu vorbele. Si sunt, acum, uimita de spusa gesturilor, de parca as veni dintr-un scaun cu rotile, de parca acum as fi invatat sa ma ridic si sa merg. "Cel mai mare cadou pe care il putem oferi viitorului este cultura. Cultura este singura regula care transforma jungla intr-o societate." spunea, in deschiderea FEST-FDR, Ada Hausvater, managerul Teatrului National Timisoara.Tot azi, acum, seara aceasta, vine si anuntul legat de UNITER. In 2017, Gala Premiilor UNITER se va tine la Teatrul National din Timisoara, pe 8 mai. Gala, eveniment lansat in 1991 de presedintele UNITER, Ion Caramitru, este unul dintre programele de referinta ale Uniunii Teatrale din Romania, recompensand excelenta in artele teatrale. ,,E un semn faptul ca reusim sa facem aceasta gala la Timisoara in anul imediat urmator nominalizarii sale la titlul de Capitala Europeana a Culturii in 2021. Noi ne-am dorit acest lucru dinainte de a fi facut public titlul. Gala Premiilor UNITER a iesit din Bucuresti pentru prima oara in 2007, la Sibiu, apoi a fost la Iasi si la Oradea, iar acum venim la Timisoara. Teatrul National din Timisoara este nu numai un monument istoric, ci si un teatru de traditie, si, de asemenea, se afla in capitala unei regiuni romanesti de traditie culturala si multietnica majora. Nu in ultimul rand, Teatrul National este incarcat cu reverberatii in istoria recenta a Romaniei. Toate aceste elemente ar fi facut prezenta Galei fireasca de mai demult, dar probabil ca acum a fost momentul potrivit. UNITER isi propune, prin insusi statutul sau, sa sprijine creatia si noutatea in teatru, iar Nationalul timisorean exceleaza in acest domeniu", a punctat Ion Caramitru. Da, ceea ce face Teatrul National de aici este dincolo, cu mult, in bine, de frauda multora dintre "ingramadirile culturale" ce s-au cladit, sa iasa ca numar, in candidatura orasului pentru povestea cu capitala culturala. Intre coloane - aproape arsi Incepe "Underground". Nici nu mai merg la locul meu, raman in loja Getei. Vreau sa am un ochi pe sala, un deget pe pulsul ei, pe reactiile ei. Sala freamata, participa, traieste. E ca un animal din Groapa Marianelor, care, pe intuneric, misca aproape nestiut cele o mie de prelungiri ale sale, unduind, vietuind in aproape-bezna. Si ingurgitand. Uite ca poti sa te hranesti din gest cultural, ca poti sa procesezi lumina, ca o frunza, ca poti inflori pe interior. Dansatorii lui Radu Poklitaru nu sunt dansatori. Sunt niste artisti de o complexitate aparte si, de ar fi sa descrii cumva scurt, copilareste, ce dau ei, de pe scena, ai putea spune ca, si pusi la sevalet, ei ar reusi sa creeze ceva naucitor si cu valoare artistica de schimb. Pentru ca fac mult mai mult decat sa danseze.  Joaca. Au dansul dar au si fetele si... uite ca realizez, iar, ceva nou, de o bucurie aparte, ca atunci cand, la un spectacol de opereta, solistii reusesc sa si "vorbeasca folosibil", sa joace. Asta fac dansatorii din fata noastra. Nu sunt lebedele mute, cu tutu. In fapt, sunt niste actori care danseaza si care nu vorbesc. Dar spectacolul e intreg. Si iti arata, in caz ca nu stiai, ca se poate si asa. Si-ti ridica standardele. Nasolii... De acum nu o sa mai poti accepta orice dans. De acum o sa vrei mai mult. Pentru ca ai vazut ca se poate. Freamatul unei lumi de dedesupt (dar nu suntem noi, oare, mereu dedesuptul unei situatii sau unei vremi, in ciuda a orice zice cronicarul?). Situatiile in care aliantele se fac si se desfac, in care etica traieste scurt, in puncte de aglutinare, si moare. In care dansatorii se ajuta de costume, de lumina, de obiecte. Magistral, chiar. Gaselnita lui Radu Poklitaru, cu coloanele care devin masinarie de cernut si triat, un concasor social, e superba - de un superb ca al ideilor lui Dali, dar fara kitsch-ul picturilor lui Dali, de dincolo de idei. Coloane intre care nu esti ars, masonic, ci te arzi. Te oferi. Salii. Spectacolul al doilea al serii e ca o mana de scantei aruncate pe scena, ce sclipesc intermitent, cu lumina catifelata, cu lumina neagra, cu speranta, cu invidie, cu disperare - ca in orice buchet complex al vietii. Cu o carja aortica - poarta, in spate, in dreapta scenei - dar, dupa, Radu spune ca poate fi orice, si ca ce am vazut eu acolo a mai vazut, asa, doar un medic cardiolog. E democratie, cu publicul, in spectacolele lui: fiecare intelege ce vrea - important e sa simta ca, undeva, s-a sadit o idee. Aplaud, pereche de maini intre perechile atat de entuziaste din jurul meu, la final, cu graba. Vreau sa dau de omul asta. Si mai vreau ceva. E ceva ca un fel de mancarime deranjanta, ca o pata care ti se pune pe creier si nu stii cum vei trai cu ea. Vreau sa revad spectacolele. Acum, cand aplaud, simt clar, deslusit, ca o piatra ce voiajeaza spre rinichi, si doare, ca vreau sa mai vad spectacolele astea, pentru ca am intrebari, pentru ca inca nu am cuprins tot, pentru ca vreau sa revad legatura, ca gest si gand, intre A si B, intre P si R. E extrem de ciudat sentimentul asta, cand tocmai s-a terminat un spectacol, ca trebuie luat iar la analizat, ca, poate, data viitoare, vei sti sa fii doar spectatorul si, mai apoi, doar criticul, ca vei putea, si mai apoi, suprapune toate astea, nu doar imbogatindu-te ci si explicandu-le celorlalti ceva din vraja unui spectacol reusit. De vei putea. Pentru ca e greu sa cuprinzi tot, eficient, chiar si in cartile de vraji, despre vraji. Ma ridic de la masa, cu foame. Masa buna. Un interviu ciudat Nu am posibilitatea revederii spectacolelor, acum. Cobor, oarecum frustrata, spre intalnirea cu coregraful. Ne vedem undeva pe coridorul de la cabinele artistilor, cum vine dinspre scena, ne dam mana, negociem limba in care sa discutam, il felicit. Il avem cu noi pe Costa Tovarnisky, actor la noi, la National, ce ne traduce. Cu toate astea, sunt foarte atenta la Radu si imi aduc aminte de cele cateva cuvinte pe care le stiu in rusa, el intelege, cata, romana - ne descurcam. Ei, si abia acum incepe al doilea spectacol al serii. Radu Poklitaru e scanteietor, eclatant. Nu eu iau interviul, si el mi-l ia mie, nu e doar al lui dansul, si mainile mele danseaza cuvintele pentru el. Imi spun ca e bine ca sunt indragostita de un alt barbat, acum - altfel, farmecul lui Radu ar fi un cantec de sirena greu de ascultat fara urmari. Asa -noi trei, cateva pahare, un pian, si, pentru timpul ce trece de acum inainte, o superba amicitie. Dar, inainte de noi trei, suntem "noi, mai multi", la o tigara. Coboram pentru ca baietii vor sa-si respecte viciul, si, de unde felicitarile mele mersesera la coregraf, el imi pune cheita in spate si ma rasuceste, cu un "felicitari" tradus in ucraineana, si pe care il retin pentru fix 10 minute, spre fiecare dintre dansatorii lui care trece pe langa noi. Literalmente, ma rasuceste. Dupa ce imi spusese: "nu eu, ei". Simti cand cel din fata ta minte, in astfel de momente, cand e vorba de o falsa modestie. Aici nu e. Si ma rasucesc cu drag, ca o floare a soarelui, de fiecare data cand Radu mai vrea sa-si bucure pe unul dintre dansatori. Mai mult, vazusem, la aplauze, cum coregraful si-a impins dansatorii in fata, la arlechin, sa ia ei aplauzele, inaintea lui. Ii si spun asta, vorbindu-i despre generozitatea - nu asa de des intalnita - a omului de teatru. E oarecum mirat ca am remarcat. Ne privim si ne vedem. In acelasi timp. In fapt, e un interviu ciudat. Care isi croieste singur drumul, ca un rau navalnic. Ma intreaba, inainte sa incepem: cam de cat timp avem nevoie? Stiu ca il asteapta ai lui. Ii spun: cat vrei tu, de la cinci minute la doua zile. Rade - o sa ne descurcam. Spusese simplu: eu sunt Radu. E cu un an mai mare ca mine. Si cu cateva premii. Eu, decat el, cu cateva carti. Dar, in fond, aici nu mai exista decat trei oameni care creeaza ceva, impreuna. E fantastic acest feeling, la un interviu. Ca, aici, acum, cu ceea ce deja simtim ca avem, facem, impreuna, sa se nasca ceva bun. Ma intreaba: nu scrii? Zic: nu. Acum un minut nu aveam idee ca nu o sa scriu. Ca nu o sa inregistez. Ca va fi altfel. Pur si simplu, nu sunt cuvinte ce vin unul dupa altul – e ce curge: povestea. Si ce va ramane in timp. E ca un experiment social de-a interviul si de-a povestitul despre dans. Am nevoie de maini, cand vorbesc cu Radu Poklitaru. Si de ochi. Si de orice altceva decat sa dadacesc un carnetel. Iar el are incredere. Incaperea unde suntem e placuta, si o facem repede si mai placuta, in modul acela studentesc, pe care generatia noastra il gasea firesc, acum trei decenii, indiferent de loc. Cu Costa am mai fost la chefuri, demult. Iar Radu e ca noi. Intram, aruncam repede lucrurile pe care le avem in maini, prin toate cotloanele, sunt doar doua scaune - Radu il infige pe Costa pe unul dintre ele, de parca n-ar fi el vedeta serii. Sunt gesturi mici dar, alaturi de grija lui ca trupa sa-si primeasca felicitarile, alaturi de bunavointa de a-i impinge la aplauze, alaturi de alte mici franturi, deja contureaza un om. Generos. Cald. E important. Cate ceva, si in cuvinte Cine sau ce e Radu? Unii se bat pentru el sau impotriva lui, incercand sa decreteze ca e moldovean sau ucrainean sau altele. E... dansator. Si coregraf. Cu suflet slav si international. Asta e ce e important. Arta nu are granita. Sigur, e nascut in Chisinau, din familie de balerini, studii la Perm, trece de la balerin la coregraf, de la dans clasic la modern, turnee in lume, coregrafia la deschiderea si inchiderea Olimpiadei de la Soci 2014, conduce o companie tare, "Kiev Modern Ballet", premii, unul dintre coregrafii cunoscuti de azi, ai lumii - le gasiti pe google. Ce nu gasiti, si tine tot asa de mult de el, e amprenta aparte a inelului pe care il poarta, cu pietre ce strajuiesc inedit un mijloc al bijuteriei, si felul in care sare candva la pian, pentru un scurt respiro, si cum se scuza, dupa ce imi pune si el cateva intrebari: stii, si eu iau interviu celor cu care vorbesc, sper ca nu te superi. Nu ma supar - dimpotriva, este ceea ce trebuie sa fie. E participare. Si schimb. Ceea ce si il face, la final, cand ii spun: hai sa facem impreuna ceva, sa colaboram, sa rada, aproband: ok, cred ca se poate, imi plac gesturile tale.Ce e drept, in preajma lui simti ca esti mai liber sa dai din maini, si nu doar ca sa suplinesti rusa. Il intreb cum a pregatit "Salonul 6", de a fost in vreun spital de psihiatrie, sa vada. Pentru ca am scris mult despre spitale de genul asta si cred ca a desenat bine lumea de acolo. Imi spune ca nu, ca e intuitie. In fapt, mult din ce face e intuitie - vad asta. E un pact eficient al ochiului cu mintea, garnisind totul cu multa creativitate si empatie. Il intreb de a dorit sa aduca tema homosexualitatii pe scena, pentru ca, in ambele spectacole prezentate seara, asta poti citi si in cheia asta. Imi spune ca, in anii de cand a pus aceste spectacole, sunt a doua persoana care intreaba asta si ca, de regula, lumea nu se gandeste la asta. Dupa mai multe fraze pe tema, imi mai spune ceva: de nu as vedea ca esti femeie, as spune ca esti gay. Zambesc. Sunt gay onorific al prietenilor mei gay. Intr-o tara cu multe accente homofobe, e bine sa ai ochii deschisi la tot ce poate submina inca putin homofobia. Si cred ca spectacolele lui ajuta si aici. Il intreb pe Radu si cum ajunge la un spectacol. De la muzica, de la cuvinte, de la dansatori? Spune ca de la orice. Si e ca si cum mi-as da cu palma peste frunte, cu raspunsul lui. Evident ca de la orice. E omul ce poate gasi inspiratie din orice. Pentru ca are ochi. Vorbim despre cultura slava, despre Vasovski, despre existenta sau inexistenta, in Ucraina, a unor teme tabu. Inteleg, de la interlocutor, ca oamenii cam stramba din nas la ce li se pare ca vine de la rusi. In rest, nu ar exista sentimentul incorsetarii. E arta. Arta e la fel peste tot. Sigur, am mai povestit multe in timpul in care l-am petrecut impreuna, in trei. Dar am spus ca n-are rost sa iau, sa retin, calupuri de cuvinte - nu in acest caz. Am luat mai degraba miscarea mainilor, si lumina cabinei, si sunetul cuvintelor, inainte de sens. Mult din asta explica, zic eu, ce vede Radu Poklitaru, ce duce pe scena. Generozitatea, atentia, empatia, asteptarea si rezultatul. Stabilim ca vom comunica pe mai departe. Imi spune: poti sa-mi scrii si in tatara - inteleg. Si asa e - a inteles. E concluzia de dupa o seara buna, cand coboram, si ii bat in ochi, cu finete si amicitie. Acum stiu cate ceva din cum vede ochiul asta. Problema e ca inca vreau sa stiu mai mult. Plec acasa cu sete - dupa a vedea iar spectacolele deja savurate, dupa a vedea altele noi, dupa a fi acolo la ei acasa, cand ele se nasc. Candva se va intampla si asta. Si, in definitiv, cred ca e recomandarea cea mai buna pe care pot s-o fac despre munca lui Radu Poklitaru: sa pleci cu sete, pentru ce va mai fi, imediat cum ce este s-a terminat. Ramona Balutescu Foto: Adrian Piclisan: 2, 3, 4, 5, 7 Sergey Efanov: 6 ,,Fotostudio na Illinskoi” Sergey Krylatov: 1, 8 The post Radu Poklitaru - sau despre ochiul ce are dans la capatul lui appeared first on Presa Oradea.