,,Prin vis" - impactul, ca amintire, si rit

Ma gandesc la niste cani din casa tatalui meu. Si la alte cani din trecut. Pe unde or fi? Ce se intampla cu aceste cani dintr-o casa, in ani, in decenii sau dupa ce moare cineva? Un gand simplu, care nu racaie sau arde. Doar exista. Pentru ca masina de pe scena, din spectacolul ,,Prin […] The post ,,Prin vis" - impactul, ca amintire, si rit appeared first on Presa Oradea.  Ma gandesc la niste cani din casa tatalui meu. Si la alte cani din trecut. Pe unde or fi? Ce se intampla cu aceste cani dintr-o casa, in ani, in decenii sau dupa ce moare cineva? Un gand simplu, care nu racaie sau arde. Doar exista. Pentru ca masina de pe scena, din spectacolul ,,Prin vis", al Teatrului National Mihai Eminescu din Timisoara (scenariul – Matyas Varga, regia – Pal Frenak), e datatoare de ganduri. E ca acel spatiu-timp aparte, de dupa un impact covarsitor, cand se spune ca revezi ceva din viata ta. Sau din moartea ta. Din mortile marunte care te compun, din zguduiri, din nereusite. Este bine sa existe aduceri aminte ale mortilor mici. Acum ma opresc din idee si ma gandesc la un pictor - oare el ce spune cind ii cataloghezi opera altfel decat o gandea el? Cand faci, din floarea stilizata, sapuniera, din funia de ustoroi, mantie cu clopotei… Si totusi, spectacolul acesta, indiferent de ce a vrut autorul, este o aducere aminte despre moarte, o moarte simpla, chiar daca nu asteptata sau programata. De cele mai multe ori, nu se moare eroic. De cele mai multe ori sesizam ridicolul din ,,Regele moare", de Ionesco. Si totusi, sa privim cu ochii mari acest spectacol, despre stralucirea si ineditul ce pasesc des, alaturi de moarte, despre trup, acest lujer pentru amintiri, despre noi. Se uita cineva la suma noastra de drame? Ce ramane dupa ele? Este nevoie de cuvinte ca sa ramana ceva, mai mult timp? Avem nevoie de tuse clare, oferite amintirilor, sau ne ajung liniile valurite, insinuarile, alcatuirile de dincolo de ceata? Nu totul trebuie sa fie o poveste inchegata, ca sa aiba succes. O poveste inchegata este ca un joc supra-specializat, cu o papusa cu membre, cu par, cu hainuta. Un joc din care poti construi, insa, pare a se adresa mai multora, care pot folosi sugestia neterminata, abia schitata, ca speraclu pentru amintirile proprii. Un joc de-a construitul, prin cuburi. Prin celule nediferentiate, meristeme - as spune celor ce se pricep mai bine la taina viului. Studii in psihologie arata ca amintirile noastre sunt inselatoare si inselate, deopotriva. Ca, uneori, nu putem distinge daca un eveniment pe care-l plasam in trecut a fost vis sau realitate. Mai mult, tindem sa ne insusim drept amintiri, si sa le vehiculam ca atare, povestile neadevarate, auzite de la altii, despre copilaria noastra. Impactul trupurilor de pe scena Salii 2 a Nationalului timisorean ne ofera sugestii de amintiri. Ele sunt ale tuturor, cum toti ne putem regasi in aproape-estetica incovoiere si chircire a trupurilor, in dansul mortii. Cu toate acestea, aisbergul ludic nu ne aduce doar varful de gheata al mortii, cat si radacina ceva mai confortabila, a gesturilor de dinainte, a  incercarilor, a starilor de bine, a… vietilor noastre. Momente diferite, rupte sau din cotidian, sau din ,,glamour" (pentru ca impactul strivitor vine fara sa bata la usa, in oricare dintre clipele existentei noastre), prezentate cu oaresce carnita pe os, cu actiune pre- si post-, avand mereu aceeasi masina de epoca drept cadru si martor, sunt legate de cateva scene ce ne invita la introspectie, fara sa-i revolte pe cei deschisi esteticului, nuditatea nefiind deranjanta si punctand justificat, cred eu, gelatina primordiala in care se valuresc celelalte intamplari. Un contrapunct deosebit de reusit este cel al serenului barbat-aproape-barbat (cum vom constata putin mai incolo, dupa drumul de la dreapta la stanga, pe scena), infofolit in flori ale soarelui, care atrage, cu ,,samanta" sa, transferata pe haina, pasarile ce caraie moartea, in timpul liber - in celalalt timp, de servici, servind drept dummies, manechine pentru testarea masinilor de cursa inca ne-scoase pe piata. Altul (contrapunct), al dansului de unul singur, al barbatului din rochia de nunta - amintiri pe care suntem invitati sa le vedem, ca ale altora, dar nu si sa ne asezam la masa lor, ci, mai degraba, sa ne cautam, iar, amintirile noastre. Si nu mai e nevoie de heblu pentru schimbarea scenei, ochii spectatorilor fiind prinsi de planul prim, magnetic, in timp ce, in planul doi, ni se pregateste momentul urmator. ,,Dans". Un alt lucru la care ma gandesc, in timpul spectacolului, in afara de cani. Il trec prin cele cateva limbi pe care le stiu, gandindu-ma in care din ele a reusit sa primeasca - acest cuvant – sarcina mai mare. Gravid cu miscarea de toate felurile, in unele limbi el este, totusi, mai cuminte, aratand a fetita de pension. Totusi, ,,dansul" cuprinde si spasmul, si crisparea, si sacadarea, si ruperile in unghiuri drepte, fara unduiri. Ceea ce primim, de pe scena, in ,,Prin vis", nu este miscare scenica, este un dialog rotund al corpului cu ideea, cu lumina (mi-a placut si evocarea drumurilor, cu ajutorul luminii din fundal), cu trecerea, si se califica, spun eu, la ,,dans". ,,Prin vis" - un spectacol in care macabrul nu este in divort cu arta - ca o panza de Bruegel langa care s-ar aseza Marilyn Monroe in rochia ei alba de vanturat si de visare (pe care o intalnim si pe aceasta scena, chiar in dublu exemplar), cantand oricarui presedinte al momentului un cantec intr-o limba a surdo-mutilor. Tine doar de noi sa auzim. Ma gandesc la canile acelea, din vechea casa a tatalui meu. S-au risipit. Canile noastre tin doar o vreme, nu mult, dupa noi. Un timp cu multe ,,intrari in zid", dar si cu ,,daramari de zid". Un timp din care putem rupe o felie, pentru teatru, pentru a ni se reaminti despre cum suntem noi cand suntem tacuti si adevarati. Si aproape goi. Foto: Adrian Piclisan Ramona Balutescu The post ,,Prin vis" - impactul, ca amintire, si rit appeared first on Presa Oradea.