Poveste despre felul in care iti bea ingerul din vin

O vreme tac. Ca sa ascult cum se stratifica-n mine ideea asta frumoasa, cu ingerul care bea din vin. N-am apreciat niciodata lucrurile care cresc din samanta drept in sus. Am cautat, in toate, efortul, transformarea, iesirea din piele si continuarea drumului in pantofi noi. Imi plac granitele. Ma fascineaza granitele. Si trecerea lor – […] The post Poveste despre felul in care iti bea ingerul din vin appeared first on Presa Oradea.  O vreme tac. Ca sa ascult cum se stratifica-n mine ideea asta frumoasa, cu ingerul care bea din vin. N-am apreciat niciodata lucrurile care cresc din samanta drept in sus. Am cautat, in toate, efortul, transformarea, iesirea din piele si continuarea drumului in pantofi noi. Imi plac granitele. Ma fascineaza granitele. Si trecerea lor – uneori nu in cel mai canonic mod. Radeam, zilele trecute, amintindu-mi, cu cineva, o vorba nu chiar din batrani, dar inteleapta, pe felul meu de viata: ,,Tot ce nu e prea mult strica". Sunt aparte granitele - pentru unii reprezinta frica, precum sentimentul pe care ti l-ar da, sa zicem, doua mari placi continentale, plecandu-se una alteia in inclinarea stabilita clar de geologi, a planului Benioff, in zona de subductie, de unde vin pe lume cutremurele. Dar granitele sunt si locurile de ingemanare, de prietesug, de tandra atingere, chiar, de marginire care defineste, de piele, de coaja a fructului, de incadrare. Asa e si cu ingerul nostru, ce-si curata, acum, incurcat, penele de la o aripa, cu paiul. A furat din bautura noastra de muritori, dincolo de nectarele si ambroziile lui, de dozator divin. Iar fapta lui a primit un nume, aici, jos, si asta il nedumereste. Si un inger nedumerit e aproape un inger castigat de partea ta. Nu mi-am facut o meserie din deturnarea ingerilor de pe coama lor de deal, a orbitei. E doar ca ideea aceasta, a intregului fosnitor si luminos, care, macar pentru o clipa, nu mai ramane intreg, ma intereseaza. Lucrarile granitei, ale mirarii ca s-a ajuns la bunul sfarsit al executarii, sunt mai importante dect castigul de serie. Podul lui Saligny, de la Cernavoda, podul din Mostar, al arhitectului Hairudin - toate, povesti ale incercarii limitei cu degetul, pe care ar fi frumos sa le deja stiti. Ei, si vine ingerul asta, si-mi intra in viata ca Rapidul 12 de mai demult, in Gara Timisoara, si ma uit la el cu simpatie, ca la oricare inger in care nu cred, dar caruia ii aloc, pe termen limitat, un spatiu ideii de fiire. Imi convine ingerul acesta care si-a muiat boticul in sticla mea. Veti spune ca imi doresc sa-l cobor, ca orice ticaloasa de femeie de fata cu ceva sfant - dimpotriva, imi doresc sa ma urce. Ca grantul de incredere oferit Mariei Magdalena de catre Isus. Pentru ca aceasta imputinare leaga. Si poate chiar zideste. De fapt, vorbesc despre sticla care incepe sa scada, din fata mea. A trait atatea, in coaja ei transparenta, din anul acela in care strugurii de pe vita din sud, dintr-o Italie cu mai mult soare decat si-ar putea imagina un om niciodata indragostit, au ajuns in teasc si ne privesc, din viata lor a doua, din acvariul semi-transparent. Au venit revolutii, incendii, razboaie, Europa si-a schimbat fata de cateva ori, dar vinul captiv in sticla, ca perla in carnea scoicii, n-a facut decat sa-si adauge noi straturi de aroma la panoplie. Linistit. Tacut. Asteptand momentul de glorie din viata sa. Implinirea. Transsubstantierea - as putea spune, chiar. Si aici vine ingerul. Satul sa isi surubareasca nimbul, sau, poate, obosit, intr-o zi cu musteriii prea ocupati de daraverile lor. Nimeni nu spune ca e usor sa fii inger. Ca nu obosesti, ca nu-ti vine sa te revolti. Pana si seful ingerilor se spune ca-si intreba, candva, superiorul, de ce a fost parasit. Exact acolo incepea omul, cu intrebarea asta. Si zdroaba ingerului, de dinainte de somn, cu gura de lichid furata. Pentru ca, dupa cate mi se spune, ingerii fura putin cate putin, nu in ani ci in zeci de ani, din bautura noastra muritoare. Sau poate nu ea este muritoare, ci numai noi ramanem muritori, in urma ei, atunci cand ea are ciudata rabdare de a depasi deceniile, uneori chiar secolele. Si vinul imbatraneste: uneori frumos, alteori mai putin frumos. Si nu stii despre lucrarile lui, decat abia la degustare. Dar, dincolo de asta, e ingerul care s-a saturat de liniara sfintenie si a luat o gura din vinul tau batran, sa-si mai aseze ziua. Nu mult, sa nu-ti faca paguba, nu mult, ca, poate, la mai putina atentie sa nici nu vezi. Dar si ingerul e om, uneori, si tristetea lui, intinsa in timp, creste, si, intr-o zi, lipseste de-un deget in sticla uitarii. Si tot ce trece de-un deget (care atinge, sau nu, un alt deget, asa cum ar fi menirea lui de neiertat) ar trebui sa poarte un nume. Si asa s-a ajuns la ,,bautura ingerului". Pentru ca noi, muritorii, dam nume frumoase celor care ne amarasc sau ne fac paguba. Spunem ca cioburile aduc noroc, ca inmormantarea, in zi frumoasa, arata ca celui dus nu i-a parut rau sa moara. Iar "bautura ingerilor" compenseaza, atata de frumos, ce moare, in timp - ce-i drept, mai mare - in sticla ce a imbatranit frumos. Este un scazamant al naturii, care a fost numit dupa scaderea ingerului, atata de simtitoare. Si nu te mai necajesti, cand ai dat si altuia din licoarea ta. Aproape ai castigat un companion de pahar. Care e important - mai ales cand viata te face sa bei singur… A baut ingerul inaintea ta - asta nu il coboara, doar iti binecuvanteaza, cu buze diafane, toata urma ce se intinde pe clipa imediat urmatoare. Va fi bine. Ce torni in pahar te va indemna sa culegi urzici, din nou, la limita aceea a ta - cu putina grijeala nu va ramane loc de nimic rau pe marginea aceasta a drumului tau. Doar te vei intalni, pentru o vreme, cu un alt eu al tau, ceva mai deschis, ceva mai adevarat, si vei zambi. In vino veritas - spuneau romanii. Ai curaj pentru adevarul tau? Ai rabdare? Ai destula lumina agonisita pentru-ntalnirea cu ingerul tau, scoborat de pe umar, sa te ridice la rang cu el, langa doua pahare? Da, stiu, am reusit sa umplu o pagina si jumatate de word pe ideea furtului ingerului, in ce priveste vinul vechi - poezie si filosofie, ingemanate. Si e ceva rau in asta? Pana la urma, e asa de frumoasa ideea numelui pe care oamenii l-au dat, compensatoriu, acestei lipse: bautura ingerilor. E partea care lipseste, in sticlele inchise, dupa o vreme - dupa zeci de ani. Atata imi exlica interlocutorul meu, Fabio, si totusi, ce prilej extraordinar de a gandi putin pe marginea subiectului! Zambesc. Imi place ingerul care bea. E aproape ca si cum l-as fi lasat cateva minute sa existe, pana am scris asta. O ultima idee, pentru canonistii extremi: ingerii nu se des-ingeresc prin atingerea cu viciul, ci se reintrupeaza, in matca noua, cu accentul pe tot binele facut, care s-a hodinit, o clipa, asa. Asta e tot. Nu sunt o bautoate. Sunt o colectionara. Una mica. Banuiesc ca pot bate la usa asta de la 100 de sticle in sus. Faptul ca ating, acum, sticle, ca le privesc cu lumina in spatele lor, ca le clatin si le studiez cu mirare nu ma face sa ma intreb asupra gustului sau buchetului lor. Pur si simplu prefer partea povestii, a legendei personale atat a sticlei individuale, cat si a meseriei. Pentru ca e si asta o meserie, sa colectionezi alcool. E ca si cum ai avea o panoplie cu arme vechi - nu este neaparat musai sa le si folosesti. Sau o colectie de monede romane, care numai de rest la Kaufland nu mai pot servi (desi ma obseda cindva ideea unui happening prin care sa fac sa recircule, macar un strop, o astfel de moneda): a tezauriza valoare aparte, cu istorie, cu poveste este altceva. Exact despre asta vorbim, dincolo de aspectul implicit pentru unii, al… beerii. Despre a avea. A avea este, iar, o actiune despre care s-au scris tomuri de filosofie. Cinstea si intamplarea de a ajunge stapan al lucrurilor te face sa le si domini esenta, cu adevarat? Te innobileaza cu ceva? Sau pana la urma nu esti decat un incredintat, din partea cerului, sa servesti drept calauza, prin timp, unor valori mai mari, mai aparte decat tine, in afara ta, si cu care nu esti sortit sa interactionezi efectiv? Nu stiu. Stiu ca aici musteste povestea. Ca am in fata o hruba de tezaur mai aparte ca a unei banci elvetiene sau din Insulele Cayman. Am viata. Fabio si Doina ma primesc extrem de cu prietenie. Am povestit putin cu ei, la telefon, inainte de a ne vedea, in localitatea mica si linistita din vestul Romaniei, unde s-au retras. Nu conteaza unde: acolo unde poti respira lejer, unde poti creste plante frumoase intr-o droaie de ghivece si poti sa-ti intinzi colectiile intr-o casa confortabila. Iar ei exact asta au facut. Fabio este italian dar a ales sa-si petreaca viata in Romania, alaturi de Doina. Si, ca orice om care ia in serios o mutare, a venit si cu lucrurile care-I sunt dragi. Care nu sunt putine. Dar, dintre ele, am ales sa vorbesc, azi, despre colectia de alcool. De vinuri, poftim. Pentru ca ele sunt cele mai multe: Dar, pe langa cateva sute de sticle de vin s-au strecurat, in mod firesc, si cateva zeci de tarii, si de bauturi alcoolice de toate felurile. Iar Fabio ne vorbeste despre ele ca despre propriii lui copii. El este un colectionar, nu un bautor - doar Cronos isi devora copiii. In ziua in care i-am vizitat pe Fabio si pe Doina, in casa lor superba, in care e loc pentru atatea povesti, am realizat cate mai am de invatat despre vin, dincolo de instinctual meu de a alege si a tezauriza. Pentru ca Fabio isi urmeaza altfel, active, pasiunea - inscris in cluburi de oameni care au aceleasi preocupari, cu care discuta despre achizitii, preturi, schimburi, cu care imparte, pe bani sau nu, sticle pline sau chiar goale. Pentru ca si cele goale, de sunt aparte, sunt cautate de colectionari. Aici, totul are un nume, o semnificatie, o poveste. Etichetele din ani diferiti, sigiliile, straturile de impuritati, sticlele pe care se schie chiar si anul in care a fost plantata via din care s-au recoltat strugurii care au dat produsul final. Apoi imbatranirea. Zecile de ani. Sau chiar peste o suta. Felul in care stau vinurile si tariile in butoaie sau in sticle. Si ce se intampla cu ele, si cat pot sa mai creasca in buchet sau sa scada in alcatuirea reala. Pentru ca exact aici vine ingerul si te fura. De la Fabio am invatat lucrul acesta superb, cum ca ceea ce lipseste dintr-o sticla, in zeci de ani, se cheama "bautura ingerului". Iar viata mea e mai bogata, asa. Interlocutorul imi spune ca aceste cluburi, pe care le frecventeaza, sunt facute exact ca nimeni sa nu insele pe nimeni, sa se studieze toate lucrurile care tin de vinuri, sa se stie despre ce este vorba in poveste. Imi si da un print in care se vorbeste cu detalii si preturi despre vinuri din ani diferiti, care incep, ca an al imbutelierii, inainte de 1900, si care au preturi si pe la 9.000 de euro, cum e un anume Chateau Margaux. Povestim cate-n luna si in stele, pe marginea zecilor, sutelor de sticle din jurul nostrum. Fabio imi arata de toate, lucruri pe care nu le vezi, nu le stii, dac nu te-a invatat nimeni sa le cauti, referitor la forma unei stucle de vin, la felul in care se deschide ea, cum se serveste. Ma crispez cand, la pranzul pe care il luam in trei, amfitrionul ne si deschide o sticla - nu ma pricep la fineturi, legat de gustul vinullui - doar imi place sa il am. Pentru ca e firesc ca in discutie sa se strecoare si asta, intreb cu ce vin se cucereste o femeie, a o cina romantic. Povestim si despre vinuri, si despre sampanie, si despre... preturi. Pentru ca un vin bun, chiar daca nu este intotdeauna extreme de scump, are, totusi, pretul sau, pentru a te asigura ca nu e posirca. "In general, cu un vin spumant sau cu o sampanie de buna calitate, dulce, impresionezi o femeie. Iar pentru un barbat, pentru o cina, nu poti sa pregatesti peste si sa pui vin rosu. In Italia, o tuica buna ajuta. Ori un Amarone - e un vin rosu – ori un Barolo sec, de la 13-14 grade in sus. Dar sa fie tinut bine" - sfatuieste Fabio. Viata de colectionar are si peripetii, uneori nu dragute. Fabio mai si renunta la unele sticle, le scoate la vanzare, de are dubluri sau pur si simplu nu le mai vrea. Dar spune mereu ca ele sunt pentru colectionat, nu pentru baut, pentru ca, uneori, vinul e indaratnic, si nu se pastreaza bine in sticlele unde s-a ulcusit. Chestie de noroc. Si, pe okazii, unde poate fi gasit ca robavecchia, a fost acuzat, candva, de cineva, ca vinul nu e bun, si sa trimita inapoi sticla goala. Atata doar ca cei de la site i-au facut dreptate, cu calificativul negativ. A colectiona e o arta, a consuma... o fi si asta o arta, dar e mai putin. In casuta linistita unde Fabio si Doina au ales sa imbatraneasca, sticlele aparte ale barbatului primesc ,,hainute" ale migalelii mainilor Doinei, care isi acompaniaza iubitul in pasiune. Sunt aici valori de sume deosebite. Dar, dincolo de bani, e foarte mult suflet, culcat in lichidul de zeci, de sute de ani. Si mai e si posibilitatea ca prietenii cuplului, sau cei care au dat de ei prin vreun cunoscut, sa poata face un cadou deosebit. Binecuvantat, chiar - daca deja are varsta la care sa fi baut din el ingerul. Ramona Balutescu The post Poveste despre felul in care iti bea ingerul din vin appeared first on Presa Oradea.