Poate nu radem la aceleasi lucruri, dar zambim la fel

Daca as fi in lumea lor, as putea fi bunica si m-as pregati sa devin strabunica, la varsta mea. In lumea asta a mea, inca nu am copil, pentru ca au fost mereu scolile, scrisul, inca n-am bifat doctoratul - mereu e ceva. In lumea lor, au facut, poate, patru clase, demult, si au uitat […] The post Poate nu radem la aceleasi lucruri, dar zambim la fel appeared first on Presa Oradea.  Daca as fi in lumea lor, as putea fi bunica si m-as pregati sa devin strabunica, la varsta mea. In lumea asta a mea, inca nu am copil, pentru ca au fost mereu scolile, scrisul, inca n-am bifat doctoratul - mereu e ceva. In lumea lor, au facut, poate, patru clase, demult, si au uitat de multa vreme ce au invatat, descurcandu-se fara scris, neavand probleme cu cititul - cu nestiutul lui, vreau sa spun – cu randuitul la venirea copiilor in functie de cariera. Dar sunt lumile noastre asa de diferite, totusi? Dupa ce ti-ai facut ochelari din degetele impreunate, ca sa alungi stinghereala unui copil de rom, in gradinita, ce-si pusese aceiasi ochelari din degete, ca-i era rusine de tine, si ai aflat cum e cu catelul de plus ce atarna de grinzi, cred ca vei spune ca nu. Sunt la Oradea, dupa o zi foarte plina, in care am fost in mai multe gradinite pentru copii romi, si in mai multe case, ale parintilor si bunicilor lor, ca sa vorbim despre rolul acestor gradinite. Auzi? ,,Rol"… Asa e sintagma. Dar suna asa, ca o manusa pe care o pui si o iei jos cand iti convine… In oras, copilul tau are multe sanse - gradinita ce tine de o anumita religie, de limba de predare sau de apropierea din cartier. Poti sa alegi una ,,de fite", la care se plateste, una cu program prelungit, una… cum vrei tu. Si, de nu-ti convine ceva, poti sa iei copilul si sa-l duci la alta. Dar… il duci. De ce da, de ce nu? De ce il duci la gradinita? Sa incepem sa indoim degetele impreuna: pentru ca si tu ai fost, pentru ca asa face toata lumea, pentru ca acolo invata in plus decat ce invata acasa, pentru ca scapi de grija lui o vreme, pentru ca nici nu te-ai gandit ca ar putea fi altfel. Bine, asa e la oras. Dar te-ai gandit vreodata cum e pentru copiii din familiile rome, cele pe care le blamezi ca ,,nu fac", ,,nu stiu", ,,nu vor"? Si cam ce ar trebui sa facem noi, cei carora firescul ni se pare firesc, ca sa-i avem tovarasi si pe ei, pe romi, din firescul nostru? Te-ai gandit ca unii parinti nu vor sa-si trimita copilul la gradinita pentru ca nu au din ce sa-i pregateasca un pachetel de mancare pentru sederea acolo, n-au cu ce sa-l imbrace sau pentru ca locul e prea departe de casa si pe drum sunt caini?… Da, sunt realitati cu care se confrunta unele familii de romi. Chiar daca sunt ,,la punct fix", cu o casa randuita si uneori cu televizor, problemele acestea - unele sau chiar toate - exista. Si exact de aici incepe un proiect care, dupa mine, ia copilasul de manuta exact cand este nevoie mai mult, si face posibil ca acesta sa aiba un alt drum in viata. Vorbim des de abandonul scolar, la romi. Sau de ne-inscrierea la scoala. Dar, inainte de asta, mai e ceva. Gradinita. De acolo incep sa se stringa lucrurile. Este primul pas care trebuie facut bine. Si de catre copii, si de catre parintii lor. In orasele noastre pline cu de toate nu este asa o mare treaba sa iti iei copilul de manuta si sa-l lasi la gradinita, inainte sa mergi la lucru, imbracat, ferchezuit si cu ghiozdanelul cu un sandwich si o banana. Dar, pentru ca toate acestea sa existe, pentru o suma de copii romi, a fost nevoie sa fie angrenate niste rotite care sa functioneze perfect. 570 de copii care au ajuns prima data la gradinita datorita unui proiect ce se numeste ,,Pe locuri, fiti gata, start!", in 11 gradinite, din Bihor, Calarasi, Dambovita, Ialomita, Mures si Salaj, unde au gasit biblioteci de jucarii, educatori care vorbesc romani, romana, maghiara, unde parintii lor au invatat sa spuna povesti, unde au participat la evenimente impreuna cu alti copii de varsta lor, unde… au devenit parte din normalitate. In multe feluri. Un proiect ce este, deja, la momentul de a fi considerat o incercare totalmente reusita, in care Fundatia Roma Education Fund Romania (cu finantarea venita prin intermediul Mecanismului Financiar Norvegian 2009 - 2014, RO 25 - Combaterea saraciei) ) pune in mana autoritatilor locale un instrument util nu doar pentru educarea copiilor romi ci si pentru oferirea unui loc de munca parintilor lor si ajutarea, pe mai multe planuri, a familiilor lor. ,,Gradinita nu e obligatorie dar ajuta mult" Consider util sa vorbesc si cu un psiholog scolar. Purtatorul de cuvant de la Inspectoratul Scolar Judetean Bihor, Claudiu Damian, ma indruma spre Centrul Judetean de Resurse si Asistenta Educationala Bihor, unde vorbesc cu profesorul consilier scolar Anca Iuhos  - absolventa de psihologie. Imi vorbeste despre importanta frecventarii gradinitei pentru copii, si in special pentru copiii romi. Ca ei trebuie sa socializeze, sa aiba copii de varsta lor in preajma. ,,Intr-un studiu, s-a evidentiat importanta orelor in care un copil vine in contact cu altii, si s-a concluzionat ca, pana la 10 ani, un copil are nevoie de joc liber, nenormat, neimpus, de patru ore. Am dori sa-i educam pe toti dar parintii nu stiu cat de mult colaboreaza spre beneficiul copiilor lor. Si pentru un copil rom si pentru ne-rom, ideea de a merge in comunitate, la gradinita, e la fel de benefica. Mai ales pentru romi, ca sa achizitioneze vorbirea in limba romana. Gradinita nu e obligatorie dar ajuta mult, e mult mai structurata oferta decat cea pe care un copil rom o are acasa. E spre beneficiul sau - nu ca parintii celorlalti copii ar fi mult mai parentali, mai dispusi sa se ridice la nivelul achizitiilor din gradinita, dar e o diferenta intre o mama ce intelege necesitatea ducerii unui copil la gradinita, fata de o femeie roma - ei au probleme si a-si scolariza copiii" - spune profesorul consilier scolar. Ei, exact treaba asta se schimba, cu proiectul despre care vorbim. Pentru ca cei care au in grija copii inclusi in grupele de gradinita sunt invitati acolo si devin educatori pentru o zi, ajutand educatorii si intelegand munca lor, oferind mai multa incredere procesului educational. Acasa la Ruhama Satul Huseni din Comuna Crasna, Salaj, e un sat cu 70% romi si 30% ne-romi, romani, cum spun toti, de parca n-am fi toti romani. Casele sunt mai degraba de caramida. Jumatate din oameni au afaceri, jumatate traiesc din ajutorul social - cel putin asa spune interlocutorul meu, Petru Varga, facilitator comunitar. Cu noi mai sunt si Ioana Mariana Varga, facilitator Your Story, sotia domnului Varga, si Doina Ancuta Varga, mediator pentru prescolari, asistent biblioteca si facilitator Your Story. De fapt, imi spun numele de familie primul, toti - schimb eu cand notez, sa fie frumos. Ma si mir, cand vad toate astea notate in agenda - ce multe nume de munci, si ce stufoase… Dar ei s-au obisnuit deja cu numele lungi de munci, si le spun asezat, si e important ca fac ceva, ca isi castiga painea, ca isi ajuta comunitatea. Doar ,,gradinuta" ramane acelasi, pe parcursul discutiei, si-l aud si la unii dintre ceilalti romi cu care am discutat, referitor la gradinitele acestea. Probabil un expert in lingvistica ar aduce aminte, aici, de ,,regula efortului minimal", la pronuntie. Eu doar zambesc si ma gandesc ca, pana la urma, avem toti loc in aceeasi gradina, din care deriva, mai apoi, diminutivele, in functie de pornirea fiecaruia. Au venit la Oradea, la Fundatia Ruhama, sa semneze hartii, sa rezolve chestii legate de partea de scriptologie a muncii lor si… sa se joace. Da, invata sa se joace, pentru a ii putea invata mai departe pe copii. Fundatia Ruhama este una dintre cele cinci organizatii neguvernamentale care se afla in parteneriat cu Fundatia Roma Education Fund Romania, pentru implementarea Proiectului ,,Pe locuri, fiti gata, start!" si sufletul ei, Daniela Tutos, este manager de proiect in cadrul fundatiei, pentru localitatile din Salaj si Bihor. Ea stie tot, cunoaste pe toata lumea si m-a dus si mi-a aratat ce si cum, cu toate. Acum, dupa o zi lunga si grea, si dupa ce tocmai ne-am intors de la Silindru, de la una din gradinitele vizitate, Daniela e gazda celor cu care lucreaza, din cele doua judete, si… se vor juca. Inca zambesc. Ce delicat e pragul intre munca serioasa si joc. In definitiv, totul tine de munca serioasa - copiii au nevoie de joaca, au jucarii si au nevoie de adulti care sa le arate cum sa faca asta. Atunci cand sunt obiecte implicate, care sa le dezvolte perspicacitatea, atentia si sa ii invete cuvinte noi, iti trebuie ceva mai mult decat sa iei o papusa in brate si sa o hatani, sa adoarma. Suntem in una din burtile colaterale ce tin de Universitatea Oradea - aici, langa un banner pe care scrie mare ,,Ruhama", sunt stransi deja mai multi dintre colaboratorii Danielei. Nu am mai auzit cuvantul, ea imi spune ca inseamna ,,empatie", si e din Biblie. Da, cred ca acesta este cuvantul cheie pentru tot ce se desfasoara in povestea asta, dincolo de numele stufoase ale meseriilor, dincolo de linii de finantare si proiecte si file de chestii bancare si tot. Empatie. Simplu. De aici pleaca totul. Sigur, e nevoie de toate celelalte complicatenii, ca lucrurile sa mearga bine si cele de care e atata nevoie sa aiba loc. Dar EMPATIA e la baza lucrurilor. Dorinta de a intelege nevoile celuilalt, indiferent de culoarea pielii si a confortului locuintei, dincolo de prejudecati si de incrancenari istorice. De a intinde o mana si de a ajuta sa fim toti mai aproape unul de altul. De a nu da cu piatra de acolo de unde ne-am cocotat noi, majoritarii, ci de a ii ajuta si pe minoritari sa urce - prin invatatura, in primul rand. Iar startul pleaca acolo, la varsta mica, atunci cand un copilas rom nu ramane in praf sau noroi, pe ulita, ci ajunge sa se joace cu niste pinguini pe care socoteste si datorita carora invata mai mult decat despre cele din ograda lui. Daniela si restul oamenilor se joaca avand pe masa niste pinguini. Sau rate. Sau ceva cu cioc mai aparte, oricum, si in alb si negru. Nici nu conteaza ce sunt - conteaza fetele oamenilor, in asfintitul zilei de azi. Credeam ca ii voi vedea incurcati. Nu sunt. Zambesc, chiar rad, des, frumos, cu dinti stralucitori. Sunt niste oameni care au inteles deja, de o vreme, cum proiectul a inceput in 2015, ca e important sa faca serios lucrurile ce par mai putin importante, in aparenta. Sa invete copiii sa se joace. Ma uit si la Daniela. E ca argintul viu, plina de energie si de dorinta de a face treburile cum se cuvine. E un om fain. Un om care a trecut de coaja lucrurilor. Am vorbit mult cu ea, inainte de a o privi cum sta in asfintit, la masa cu jucarii. Mi-a vorbit despre colaboratorii ei de peste tot dar si despre ea si familia ei si misiunea ei. Sunt cateva lucruri care m-au impresionat, pe parcursul discutiilor, intinse pe ore si pe zeci si zeci de kilometri. Nu faptul ca e absolventa de studii superioare - mai am cunoscuti ce tin de comunitati rome, care au absolvit facultati. Ci dedicatia. Implicarea. Felul in care atinge lucrurile si ce lasa in urma ei. O intreb candva: ,,Iti multumesc oamenii pentru ce faci pentru ei?" Imi spune simplu, repede, ceea ce arata ca e un raspuns pe care nu l-a gasit acum, ci la care se gandise deja de o vreme: ,,Am ajuns la timpul la care asta ma intereseaza mai putin. Vreau sa INTELEAGA ce fac". Da, are dreptate. Intelegerea e o samanta mai putin stearpa decat multumirea. Cu fructe spre viitor. Despre povesti, si la ce ajuta ele Si abia aici vine momentul cand ii rup pe cei trei Varga din Salaj, pentru o discutie. E foarte cald, e o placere cand intram in spatiul pentru cursuri al Fundatiei Ruhama si ne punem pe povesti - aici e racoare. Ne asezam sub niste ochi mari ai unui chip masliniu, ce ne priveste de pe un perete. Ochii sunt foarte asemanatori cu ai lui Petru Varga - constat, cand vorbeste. Doar ca interlocutorul meu zambeste des - asa cum am vazut la multi dintre cei cu care m-am intalnit azi. Si stii foarte bine ca zambetul apropie oamenii - de ne luam dupa tratatele de psihologie. Dar domnul Varga abia acum a reinvatat sa citeasca lucruri simple, povesti, si treaba asta cu zambitul vine instinctiv. Ii e bine. Vine intre oameni faini, are o munca de facut, castiga, isi ajuta comunitatea. De ce n-ar zambi? 21 de copii sunt inscrisi in ,,grupa roma", la gradinita din Huseni - mai exista si o ,,grupa publica", in sat. Scoala nu mai este - copiii merg la Crasna, cand termina cu gradinita. De merg. Si cu gradinita erau probleme, inainte de proiectul asta, in comunitatea roma - caini pe drum, ,,dar oare ce fac copiii singuri acolo cu educatoarea?", si altele. La 8 dimineata, cineva preia copiii de la casele lor, daca intarzie atunci mai striga dupa ei, ii intreaba pe parinti care e problema, dar ii iau. De nu merg deloc, parintii spun ca a fost vreme rea si nu au putut spala, sau ca nu au ce sa dea copilului de mancare. Cu toate acestea, exista si frecventa de 100%. Sunt parinti ce abia asteapta bonurile valorice - pentru ca, in functie de prezenta copiilor la gradinita, dar si a parintilor la programul cu povestile, Your Story, se numara treaba asta cu prezenta si se ofera niste bonuri valorice, din care parintii mai pot lua cate ceva de mancare. Domnul Varga spune ca a avut cazuri in care a mai scos el 5 lei din buzunar, si atunci au venit copiii. Uneori, 5 lei sau mai putin, e diferenta intre a ajunge un copil la gradinita sau nu… Ii intreb pe cei trei facilitatori/mediatori din Salaj cum se jucau ei cand erau mici. ,,Cand eram noi mici, la noi era doar scoala, si gradinita nu. Aveam numa minge, si aia rupta. Si o coarda din sarma. Carti nu aveam - de aduceam, se stricau. Numai Biblia n-o stricam. Mi-o arata bunica, ce nu stia sa citeasca" - spune domnul Varga. Si continua: ,,Mamicile acum colectioneaza carti. La cititul povestilor. Avem inclus si un mic protocol la intalniri. Si vin". Cititul cartilor astora e o treaba cu mai multe capete bune. Parintii - mai ales mamele, dar si bunicii, uneori - interactioneaza cu educatorii,  cu facilitatorii, vad care e chestia pe la gradinita. Apoi isi aduc aminte sa citeasca - pentru ca multi au uitat. Apoi invata o poveste pentru a le-o spune copiilor, acasa. Apoi duc o carte frumoasa acasa, pe care o primesc gratuit. Si nu in ultimul rand, isi fac prezenta si primesc, adaugandu-se prezenta copiilor, bonurile acelea. Uneori, cititul nu merge foarte bine. Dar atunci parintii aud despre ce este vorba, si creeaza ei, dupa imagini. Iau in mana cartea pe care o avem langa noi, in care e un bunic urs, cu nepotelul ursulet, si casa lor, si padurea, si construiesc, folosind doar imaginile si fantezia, o poveste, fara sa am idee ce scrie acolo. Nu ma uit la text. Nu mi-e greu, sunt filolog si ziarist, ma joc usor cu vorbele, sa le randui. Dar, cand nu faci asta toata ziua, e util sa iti readuca altul aminte cuvintele scrise, sa poti sa si citesti, si sa duci copilului tau ceva bun. Cei trei ma asculta cum inventez povestea, dincolo de firul ei real, din carte, si rad. Radem toti. Suntem, toti, parte din ceva bun. Sub privirea trista a fetei de langa noi, din perete. Privire a unei situatii care se schimba acum. ,,Pentru copiii lor va fi altfel" Dar cum e comunitatea din care vin interlocutorii mei? Cum curg lucrurile acolo, si ce ar vrea ei sa schimbe pentru copiii lor? Aflu ca vorbim despre o comunitate unde, de vreo 20 de ani, nu se mai bea, nu se mai fumeaza, banii economisiti merg pe haine, pe caramizi. Este munca bisericilor neoprotestante - aici, baptisti. Si familia Varga, el si ea, sot si sotie, din fata mea, spun ca au si gaini. Sunt primii romi de pe ziua de azi care au gaini - in rest, primeam raspunsul stereotip ca nu tin gaini - ca nu au spatiu, ca nu le place mirosul. Dar, spune domnul Varga, le mai fura cainii. Pentru ca nu au garduri. Satelit au dar garduri nu. O spune, si radem toti. Pentru ca stim cum ar fi bine sa fie. Si candva o sa fie si asta. Inceputul e facut. Domnul Varga a invatat sa citeasca de trei ori. Aproximativ. Toti cei trei Varga au patru clase de scoala, dar lucrurile se pierd, in timp. Acum au reluat cititul. ,,Am invatat ca unde e virgula sa ne oprim" - spune domnul Varga. Dar, intre acum si atunci, scoala de demult, a mai fost ceva. Domnul Varga are permis de conducere auto. Cum?… Spune ca a reluat buchiseala si atunci. Dar a contat mai mult ca a invatat semnele. Ma infior. Nu asa ar trebui sa fie… Dar pentru copiii lor va fi altfel. Si-a furat sotia cand ea avea 14 ani si el 21. Ea confirma, zambind. Explica: ,,Tra sa fie fata mare, la noi e important". Doina Ancuta Varga rade, rusinata, desi e cea mai in varsta dintre ei. Sau poate chiar de aia. Rad si eu si o intreb daca stie ce pornosaguri exista pe net. Rade si mai tare si isi acopera fata, in incercarea clara de a scapa de subiect. Se pare ca nu e chiar cel mai confortabil subiect, pentru ei. Totusi, intreb daca asta, cu luatul la o varsta asa mica, li se pare ok, si daca nu ar vrea sa fie altfel pentru copiii lor. Spun ca ar vrea sa fie altfel. Dar ca si societatea conteaza. Cei doi Varga casatoriti au doi copii, de opt si de trei ani. Pe Tincuta, fata cea mare, ar vrea sa o vada doctorita. A fost la un concurs scolar la matematica, la altul la limba romana. La mate, a fost a doua, la romana, a treia. Mare lucru! Si, in definitiv, asa e si bine: ,,sa gandesti mare". Copiii lor pot orice. Doar sa vrea! Si parintii stiu ca, daca Tincuta va merge mai departe la scoala, furatul asta prin care au trecut ei, la varsta frageda, va fi altfel, sau nu va fi deloc asa, si fata va avea o sansa mai buna in viata. Inspre incheierea discutiei, pe care am dus-o cel mai mult cu domnul Varga, nu cu doamnele, imi povesteste ca, atunci cand a umblat sa inscrie copiii la gradinita, si sa convinga parintii, era treaba cu Barnevernetulnorvegienilor, si pe hartii scria ceva cu Norvegia (finantatorul), si oamenii au spus: ,,Noi nu semnam, vrei sa ne duci copilul?" Abia putin mai incolo s-au mai linistit. Si romii vor mai binele copiilor lor, ca orice om. Si, desi isi respecta obiceiurile, pe unele spun ca le-ar dori schimbate. Iar schimbarea incepe de timpuriu, acolo unde un copil de rom invata mai mult decat sa stea pe ulita, in tina - invata sa dea binete si in romana, si sa se joace cu pinguinul ala, si sa imparta din bucata lui de sandwich, cu colegul. Sa nu crezi ca lucrurile nu se schimba cu adevarat si pentru ei - maine, medicul tau ar putea fi Tincuta, sau colegii ei de generatie ceva mai mici, care, azi, invata sa fie ca orice alt copil din Romania: sa se joace, sa comunice si sa zambeasca mai bine si mai frumos - toate acestea sunt baze pentru, mai tarziu, scoala si viata. Dar totul porneste acum, de la aceeasi linie pentru toti, exact cum spune numele programului despre care am aflat atatea, azi. ,,Pe locuri, fiti gata, start!" Ramona Balutescu The post Poate nu radem la aceleasi lucruri, dar zambim la fel appeared first on Presa Oradea.