Paianjenul cu brate de metal, imblanzit de chirurgii timisoreni

E intrucatva ca un paianjen putin inghetat, pe care il scoti cu o punga de struguri, de la firgider, si incepe sa isi miste incet picioarele. Cam asta este impresia robotului Da Vinci, care nu e robot ci putin mai mult, un sistem. Este prezenta de dincolo de chirurgi din sala de operatie, una din […] The post Paianjenul cu brate de metal, imblanzit de chirurgii timisoreni appeared first on Presa Oradea.  E intrucatva ca un paianjen putin inghetat, pe care il scoti cu o punga de struguri, de la firgider, si incepe sa isi miste incet picioarele. Cam asta este impresia robotului Da Vinci, care nu e robot ci putin mai mult, un sistem. Este prezenta de dincolo de chirurgi din sala de operatie, una din ele, de la Spitalul Judetean din Timisoara. Un costm un paing, niste fire si victima care asteapta fara putere sa se mai miste. Doar ca, acum, scenariul e putin altfel. ,,Paingul" nostru sporeste cu inca putin faima clinicilor de aici, de chirurgie si urologie. Vor veni alti oameni de departe, la noi, la spitalul judetean, pentru ca interventiile vor fi mai precise, plagile mai mici, timpul de vindecare mai scurt. Ceea ce pare, la prima vedere, o victima intre corzi, se va ridica spre o viata mai buna, dupa interventia chirurgicala, cu putine semne pe corp ca ceva s-a intamplat in acel somn atat de aparte de pe masa de operatie. Dar s-a intamplat. Prof. Viorel Bucuras, seful Clinicii de Urologie de la Spitalul Judetean, e nerabdator sa vada cum va curge ,,prestatia" noului copil al spitalului. Cand ne vedem, in prima zi de operatii cu robotul Da Vinci (tot robot o sa-i spunem, totusi), imi spune ca trebuia sa vin ceva mai repede, sa vad si pregatirile. Pe moment nu inteleg de ce ar fi trebuit sa vad pregatirile - un pacient anesteziat, intins pe o masa. Totusi, dupa ce am intrat in costumul de sala si am ajuns in sala de operatie iar paingul cel bun a inceput sa-si miste bratele, m-am intrebat cum s-a patruns in corpul pacientului, cum s-au facut acele incizii, cum au intrat tuburile pe care se merge cu instrumentele si cum s-a pozitionat totul pentru ca lucrurile sa curga, mai tarziu, asa cum trebuie. Atata lume n-am mai vazut in blocul operator. Sunt aici vreo 15-20 de persoane, de parca ai lua un bilet de tren intr-o gara. Si la vizor, deasupra noastra, in spatiul destinat invatarii, sunt o multime de capete curioase. Si inteleg: in fond este un bilet de tren, spre viitor. Singurul firesc, cum aveam sa inteleg. Cu parere de rau pentru chirurgul cu manusile patate de sange. Imi place chirurgul cu manusile patate de sange, imui place lumina aceea aparte din salile de operatie, imi place sa urmaresc mainile cu bisturiu, cu pense, cu ac, in timpul coaserii, imi place sa fotografiez baletul acela superb de gesturi din jurul plagii. Dar depinde ce este mai bine pentru pacient. Daca la intrarea in mica gara spre ziua de maine as fi pariat pe chirurgul clasic, pe procedeele clasice, pe plaga cu munca directa si chirurgul aplecat timp de sase ore peste pacient, la iesirea din sala, in aceeasi zi, imi tradasem convingerile. Robotul ajuta si e bun. Dar nu crezi pana nu vezi. In incercarea de a vedea cat mai mult, primul lucru pe care il caut in hemoragia aceea de oameni cu halate si masti este „scaunelul” - personaj important in spatiile unde se invata, in salile de operatii. Fara scaunel nu poti sa vezi prea mult. Ochesc un scaunel, pun mana pe el, imi calculez rapid unghiuri in jurul corpului care asteapta pe masa. Dau putintel cu umarul intr-un barbat inalt, pe care nu-l cunosc, ma scuz scurt fara sa mai explic ca sunt ziarist, ca am primit permisiunea sa pozez, foolosindu-ma de faptul ca precis nu toata lumea se cunoaste cu absolut toata lumea, dat fiind ca sunt acolo medici si asistente de la mai multe specialitati. Barbatul imi raspunde in franceza, amabil, o parez spre engleza, e prof. Jean-Marie Hervé, de la Hôpital Foch, ce a venit sa ne-arate cum se lucreaza cu paingul. Intreb de as deranja de-mi pun scaunelul intr-un anume loc, imi spune ca nu e o problema, ca nu va fi nimeni pe locul clasic al chirurgului, si-mi arata de unde va lucra. E o consola intr-un colt de sala. Incepe tot. Simt lumea mai relaxata decat de obicei, de altfel e si unul dintre lucrurile pe care prof. Hervé le amintea dupa, ca oamenii nu traiesc aceeasi incordare ca la o operatie clasica. Pozez si filmez miscarea bratelor, curiozitatea tuturor, felul in care se vede ce se intampla in corpul pacientului pe monitoare, fetele celor de deasupra noastra. Intr-una din pauze, profesorul ma invita sa arunc o privire in consola pe care o foloseste. Si atunci se schimba totul. Uaaaaaaaaaaaaau! Este fantastic sa vezi tesuturile si vasele si bratele pe care le folosesti in 3D! Este atata de mare diferenta incat as ramane acolo, as misca acese brate, as vrea sa fiu dintre cei care stiu si sunt abilitati sa foloseasca robotul. Este fantastica privelistea, cu capul in consola, cu fruntea sprijinita de un cadru, la trei metri de pacient dar… literalmente in el, asa cum spune profesorul: esti inauntru, vezi tot. E fantastic - stiu ca repet cuvantul, dar este cel mai potrivit. Viitorul a fost ademenit si e acum aici. Intrucatva, masinaria e ca o orga - trebuie sa stii ce faci cu mainile dar si cu picioarele, profesorul imi arata cum e cu pedalele pe care le misca, zambeste larg cand ma cilc intre zid si consola, intr-un spatiu stramt, sa il prind de extrem de de jos, pentru a iontra in cadru si consolele. In aceste pauze, in care cel care conduce operatia are amabilitatea de a explica tuturor, in engleza si franceza, dar si ziaristului curios, se schimba unghiuri de abordare, se curata ustensilele. Este cu noi si doctorul Ovidiu Precup, de la Cluj, de la Sofmedica, ce a adus sistemul acesta aici, de la Intuitive Surgical. Calm, explica celor care stau langa pacient si langa cea mai sumara tava cu instrumentar pe care am vazut-o pana acum, ce se face in anumite momente, cum se abordeaza una sau alta, cum se face tot avand acest robot ca interpus intre tine si bolnav. Are un gen de a participa, de a oferi din ce stie, ce te face sa simti ca a mai participat la multe interventii de acest gen si ca nimic rau nu se poate intampla. Ca suntem pe calea cea buna si ca nu este decat o chestiune de timp ca acest robot sa devina familiar mai multor chirurgi de aici. Intr-o discutie de mai tarziu, cu el, cu doctorul Ovidiu Precup, aflu detalii despre Da Vinci acesta - e cel mai nou sistem din tara - cele de la Cluj si Bucuresti sunt din generatii anterioare. Se cheama, totusi, „sistem” pentru ca are mai multe componente - consola chirurgului, turnul video (creierul sistemului), cartul pacientului. Imi povesteste despre servis, despre montare, despre consumabile, despre faptul ca, in vest, a devenit o decizie fireasca sa se abordeze interventiile urologice folosindu-se o astfel de varianta - un chirurg ce nu sta cu mainile in abdomenul pacientului ci coordoneaza totul prin miscari ca ale unui copil ce se joaca un joc la un monitor cu roboti din alte lumi. Intreb de infectiile ce pot aparea in spital, de diferenta fata de laparoscopie, de timpii de vindecare, de incizii. Peste tot, numai plusuri. Cum aveam sa vad, spatiile pe care se lucreaza sunt niste incizii mici, si abia cand prostata cuprinsa de cancer trebuie scoasa din pacient, dupa ce a fost plasata intr-un recipient improvizat dintr-o manusa chirurgicala, se ajunge la o deschizatura de maxim patru centimetri. Foarte putin sange curs, pacientul va putea pleca din spital mai repede. Doar cu costurile va trebui sa se vada cum va fi, in timp. Robotul va putea fi folosit pentru operatii de mai multe genuri dar in principal pentru urologie. Daca decizia prof. Viorel Bucuras, de a lupta sa aiba accest robot aici, a fost una ce simtea mersul epocii, excelenta, faptul ca s-a si ajuns la fonduri si la bifarea proiectului este… ce sa spun… fantastic, iar! Poate pentru colegii ce au venit, ulterior, la conferinta de presa la care a participat si prof. Lazar Fulger, coordonatorul Clinicii II Chirurgie, era o stire simpla treaba asta, ca, in una din salile de ooperatie, se gaseste, de azi, un robot operativ. Dar cred ca e un unghi aparte cand incerci sa privesti dinspre masa de operatie, dinspre pacient. Sunt atatea rotite care trebuie sa mearga bine in mecanismul acesta, al robotului, al celor ce explica, al medicilor romani care au facut deja un stadiu de pregatire in Franta, pentru a invata cum se lucreaza cu robotul, in tot. In bloc, discutand cu doctorul anatomopatolog din Franta, plecat din Romania, care a venit cu profesorul Hervé, constat ca am tot mai multe cunostinte comune, locuri comune, valori comune - pana la urma o rog sa-si ridice masca un moment si o fac si eu cu a mea - am fost colege de liceu, la Arad, am avut aceiasi fantastici profesori cu Camelia Albu, azi Radulescu, logica viului a plecat, la noi, din acelasi loc - de la extraordinarul nostru profesor de biologie Doru Cotuna. Lumea e mica. Lumea e mica si pentru realizarile mari - iata, Camelia si-a dorit ca profesorul francez cu care lucreaza acolo, langa paris, sa vina in orasul unde ea a invatat medicina si sa ajute la a se ridica inca putin cota medicinei timisorene. Oameni multi, oameni frumosi, oameni relaxati, unii dand explicatii, unii primindu-le. Si pacientul de langa noi, al carui cancer nu mai este o problema, care a primit un bilet de tren, si el, pentru a doua parte a vietii sale. Ce mare lucri e sa ai, in jur, oameni deschisi la nou! A doua zi, la o alta interventie, prind si finalul acestui gen de operatie, pe care il sarisem anterior, din cauza conferintei de presa. Prof. Hervé imi spune ca el abordeaza mai toate interventiile de genul acesta cu robotul si ca acesta e prezentul, pentru ei. Ma bucur ca am putut fi admisa la a intelege, a vedea si a incerca sa duc putin din ce am vazut - paingul se retrage in coltul lui, imblanzit si pentru timisoreni. Viitor? Nu. Doar viziune si prezent! Ramona Balutescu The post Paianjenul cu brate de metal, imblanzit de chirurgii timisoreni appeared first on Presa Oradea.