O fisa aparte a unui post de voluntar

Pana cand am cunoscut-o pe salajeanca Mariana Olariu, verbul ,,a mijloci" nu-mi locuia urechea decat ca o chestie religioasa. Pentru ca doar acolo il auzisem folosit. Acum zambesc, atunci cand il aud: nu mai e vorba de munci din ceruri, ci de o treaba de aici de jos, de a uni lucruri si oameni astfel […] The post O fisa aparte a unui post de voluntar appeared first on Presa Oradea.  Pana cand am cunoscut-o pe salajeanca Mariana Olariu, verbul ,,a mijloci" nu-mi locuia urechea decat ca o chestie religioasa. Pentru ca doar acolo il auzisem folosit. Acum zambesc, atunci cand il aud: nu mai e vorba de munci din ceruri, ci de o treaba de aici de jos, de a uni lucruri si oameni astfel incat transplantul de celule stem, cel care ajuta cand cu leucemia, sa se intample. Avem cateva posibilitati de a ne intalni, pe care le negociem la telefon - in Zalau, Simleu sau Marghita. Pana la urma, lozul castigator e pentru Marghita. E o sambata cu doar putine minute dupa 5 dimineata, cand trenul meu porneste din Timisoara spre Oradea, urmand sa iau de acolo un bus, ca sa aflu cum s-a reusit ca oraselul Simleu Silvaniei sa aiba, inaintea Zalaului, resedinta de judet, primii inscrisi in Registrul donatorilor de celule stem. Eu stiu cum era povestea asta in 2013-2014, cand m-am inscris eu in Registru, la mine, la Timisoara. N-o sa uit sastiseala femeii de care trageam ca de cal mort, sa-mi spuna, sa-mi dea hartii, sa "ma bage" acolo unde simteam nevoia sa fiu - scrisesem despre o tanara stomatoloaga din Targu Mures ce avusese norocul sa faca transplantul de celule stem in Franta, si realizasem cat de rau stam la donatorii acestui gen de transplant, si voiam sa fiu si acolo, cum tot donam sange regulat. Si uite ca, in loc sa vina sa imi spuna ea de posibilitatea asta, mai era si deranjata de insistentele mele. Gen "femeie, ce-ti veni neaparat sa te inscrii in chestia asta, lasa-ma sa plec acasa". Si totusi, am reusit. Inteleg ca s-a schimbat intre timp. Oi fi prins eu o zi mai proasta. Si totusi, nu pot sa uit ziua aceea. Pentru ca pentru oameni ca Nora, de care scrisesem, era foarte important ca acel registru sa existe. Si sa figuram cat mai multi in el. Ca sa putem ajuta. Lupta pentru Anca Asa gandeste si Mariana. Si, ca si la multi altii care au ajuns sa aiba ca fisa a postului treaba asta cu "a ajuta", a contat ca a avut sub ochi suferinta unor oameni dragi. Ne plimbam, impreuna cu prietenul Marianei, prin un parc din Marghita, candva ne asezam, fac cateva poze, povestim. Despre sora ei, care, in 2005, s-a dus si a lasat un copil in spate, in urma unei tumori cerebrale. Dar n-a fost numai asta. Anca, o prietena foarte apropiata a Marianei, s-a dus si ea. In 2017 a fost diagnosticata cu leucemie. Erau amandoua asistente medicale, stiau ce inseamna asta. Dar stiau si ca trebuie luptat cu boala. Si au facut-o. As spune "pana la ultima suflare" - dar nu o spun. Nu pentru ca e un cliseu. Ci pentru ca… atunci cand suflarea Ancai s-a oprit, Mariana a mers mai departe. In a ajuta. Pentru ca nu mai putea altfel. Este ciudat: uneori, minunea cea mai mare pe care o asteptam in viata nu tine de o aliniere de planete care sa ne faca sa castigam la loto, sau sa ne aduca trecerea nemeritata a unui examen pentru care n-am invatat, ci tine strict de bunavointa, de deschiderea unor oameni care sa ne intinda o mana. Nu de Deus ex machina, ci de un strop de empatie. Uneori, totusi, balanta firescului e asa de fragila, si, ceea ce pare asa de mic si usor, pur si simplu nu vrea sa se intample. Karma. Ceasul rau, pisica 13, vor spune unii. O proasta educatie in a da – ar fi rezolutia mea. Tine de noi sa fim parte din cercul firesc de a oferi – candva, prin generozitatea noastra, si altul se va deschide spre a da – poate chiar noua. Prin Mariana, cum spuneam, am inteles inca o valenta a verbului "a mijloci". Pentru ca lucrarile binelui, a da si a lua in lucruri esentiale, aici trebuie sa se intample. Mariana a fost acolo, mereu, in boala Ancai. Mi-o si arata pe prietena ei, deschide mobilul la o pagina, sau de ziar sau de Facebook. Cumva, e si ea cu noi. Dar e mai ales in munca Marianei. Din timpul cat inca mai putea lupta pentru Anca, din timpul cand lupta a mers mai departe, in amintirea ei. Toata povestea a pornit candva cand Ancai i-au aparut niste pete pe picioare, si o durea coccisul. A facut o analiza in Simleu, apoi a ajuns urgent la Cluj, a doua zi. A primit diagnosticul pe loc: leucemie. I-au spus "Vii luni, sau peste cateva zile, stai cinci saptamani, faci citostaticul, intri in perioada de aplazie, trebuie sa stai ferita de infectii". Cursul era clar. Mariana imi explica: "Prima oara se fac curele de citostatice, se poate intra in remisie cu boala - de nu revine boala, e in remisie, de are recidiva, are indicatie de transplant. Anca a facut mai multe ture de citostatice, a fost bine pana in decembrie, apoi iar o durea coccisul, avea metastaze". Lumea a inceput sa se miste in jurul ei, cautand fiecare sa vada cum ar putea ajuta. Cat a fost in tratament, i-au facut testele fratelui ei, nu era compatibil cu ea, pentru donare. Mariana imi spune ca atunci cand ajunge dosarul la Registru, ei deja cauta. Dar Anca nu a ajuns la transplant, pentru ca avea metastaze care s-au inmultit. Initial se spera ca va scapa, s-a mobilizat lumea. Mariana imi spune ca directoarea de la Centrul de Transfuzie Sanguina din Zalau urmareste oamenii din judet, chiar de merg, spre exemplu, la Cluj, si le trimite sange, incearca sa se asigure ca au tot ce le trebuie. Iar pentru Anca au donat multi, cand a avut nevoie, a fost o mobilizare extraordinara. Doar la celulele stem, din pacate, nu s-a mai ajuns… Lucrurile nu mergeau bine. Aparusera prin presa locala anunturi pentru sange, colegii, prietenii, necunoscutii au donat, sange era, se spera sa se ajunga la un transplant, dar lucrurile nu evoluau in directia asta. Candva, Anca n-a mai vrut sa se foloseasca numele ei in presa, o deranja sa se tot vada prezentata ca fiind pe moarte. Pentru ca… moartea se apropia… Mariana era disperata ca Anca nu e bine - s-a apucat sa caute pe net si a vazut de celulele stem, exista deja un grup de sprijin pentru bolnavii de cancer, "Luptam pentru sanatate", in Salaj, a rugat sa fie lasata sa vorbeasca acolo, ei au incurajat-o sa se implice cu ce e nevoie. Toate le-a invatat din mers. Si nu s-a oprit. Despre cum incepe mai binele Pana atunci nu se puteau inscrie, in Salaj, oamenii, pentru donare de celule stem (asadar, eu, cu Timisoara mea morocanoasa, eram, totusi, inaintea altor locuri din tara), Mariana a sunat la Cluj si a vorbit cu cineva ce se ocupa de asta, a gasit site-ul Registrului si le-a scris, oferindu-se voluntara. Sa ajute ca lucrurile sa se intample. Au sunat-o dimineata urmatoare, chiar. Au trimis formulare, erau in mai multe locuri formulare, in judet, gratie ei, a venit un psiholog de la Oradea, de la Centrul de Transfuzii, a venit la Simleu, unde lucra Mariana, si, datorita staruintei ei, acolo, la Simleu, s-au recoltat prima data probe pentru inscrierea in Registrul donatorilor de celule stem. Apoi s-a ajuns si la Zalau. Unde se mergea la recoltat de sange, mergea si ea. Vorbea cu oamenii, explica. A semnat contractul de voluntariat cu cei de la Bucuresti si putea chiar ea recolta probe si trimite la Bucuresti. Are contract cu un curier, are geanta speciala, de atunci si pana acum vorbeste salajenilor si ii convinge sa fie buni. Sa ajute. Sa fie de acord cu donarea. Sa se inscrie pentru a vedea cu cine sunt compatibili, de sunt, la nevoie. Imi spune despre toate astea, lucruri bune, frumoase, dar ochii i se umplu de lacrimi. "Atata mi-am dorit sa se gaseasca un donator pentru Anca, si sa ajunga la transplant - au ramas, dupa ea, doi copii orfani…" Dar disparitia Ancai n-a facut-o sa renunte la ce incepuse. "Sunt atatia oameni care n-au pe nimeni, esti extenuat de dureri si nu mai ai putere sa lupti, asta ar trebui sa fie normalitatea, sa fie lumea inscrisa in Registru, tot ce isi doresc oamenii acestia e sa aiba o viata normala". Chestie de unghi: cand ii spun Marianei ce grozav e ca, datorita ei, acum sunt atatia oameni din Salaj care s-au inscris pentru donare, ea vede partea cealalta, ca in Romania suntem, inca, mult prea putini. Asa e, pentru unii pacienti nu se gaseste donator, aici, se apeleaza la alte tari, dar, totusi, si la noi se misca lucrurile spre bine. Poate incet, dar se misca. Interlocutoarea mea imi povesteste ca acum se pot face inscrieri in fiecare zi in Zalau, imi spune despre