Moartea din capitolul diverse

Pur și simplu s-a întâmplat. A venit într-o dimineață salvarea. Oamenii au privit din spatele jaluzelelor. Doi paramedici au urcat grăbiți scările, șoferul a ieșit din mașină și și-a aprins țigara. După câteva minute, paramedicii au coborât, cu targa goală, iar mașina a plecat. Fără a avea sirena pusă. Apoi a apărut un anunț pe facebook și asta a fost tot.

Câți dintre noi nu au trăit sau văzut variații ale acestei imagini? Oameni frumoși, cuminți, calzi, luați din mijlocul nostru de o mână nevăzută și, în timp, pentru cei mai mulți, locul acela umplut cu altcineva, ca și cum acolo nu a fost niciodată nimeni. Pentru o mână de oameni însă, zilele au devenit întunecate, viața și-a pierdut culoarea și lumea rostul. Un parfum, o melodie, o amintire, toate astea au devenit ancore capabile să îi arunce într-un vârtej în durerea pierderii.

De pe margine, e povestea lor. Tragică, inefabilă, predictibilă, inexorabilă. Ca în casa mortului, punem cearșafuri peste oglinzi, pentru că asta am fost învățați să facem toată viața. O comedie, un bâlci, un circ veșnic în care uneori, ca în piesele lui Ionesco, totul se blochează, rămâne suspendat când trece prin încăpere fantoma morții. Apoi bâlciul continuă ca și cum nu s-a fi întâmplat nimic. Dar ce am putea face, la urma urmei? S-ar mai putea numi „trăit” dacă ne-am rostogoli continuu într-un carusel al previzionării propriei morți? Ar mai avea iubirea vreun fior, am mai vedea florile primăvara, ne-am mai putea bucura de mângâierea soarelui?

Toate astea sunt adevărate și asumate. Alegem să trăim în fiecare zi și să murim doar în câteva, cele de pe urmă. De asta acoperim oglinzile din cameră să nu ne vedem în permanență chipul și nu trăim moartea altora ca și cum ar fi a noastră. Am inventat formule ca să putem merge mai departe: „Dumnezeu să-l sau s-o ierte!”, „E mai bine acolo unde e”, „Timpul le vindecă pe toate”. Le repetăm nu pentru că le credem, ci pentru că ne trebuie o anestezie. O doză mică de minciună ca să putem merge la serviciu a doua zi, să plătim facturile, să răspundem la mesaje, să zâmbim mecanic la întrebarea „ce mai faci?”.

Viața ne învață repede cum să ne purtăm la o înmormântare, dar nu ne învață niciodată ce să facem cu golul de după. Cum să te porți când în locul unei voci rămâne o tăcere care nu se mai stinge. Cum să mergi printr-o cameră care pare intactă, dar în care nimic nu mai e la fel. Și atunci ne întoarcem la rutină, la știri, la emisiuni, la bancuri, la rețelele de socializare. Moartea devine o postare pe facebook.

Poate că de asta am pus moartea la capitolul „Diverse”. Nu pentru că n-ar fi importantă, ci pentru că ne e teamă să-i dăm un loc central. Să o privim direct, fără perdea, fără ritual. Să recunoaștem că e singurul eveniment comun tuturor, dar și singurul pe care refuzăm să-l înțelegem. Am pus-o la „Diverse”, dar ea nu se grăbește. Ne așteaptă, mereu, pe prima pagină.

The post Moartea din capitolul diverse appeared first on OradeaPress.