Insemnari din casa ludaii

Aceasta scriere nu este despre Zilele Ludaii, de acum o saptamana, din Serbia, ci despre Kikinda, locul care ne-a primit. Si care, doar pe langa altele, multe altele, a facut o treaba faina si din dovlecii pe care te urci sa iscodesti zarea, in Voivodina. ,,N-o sa vin cu cliseul de oameni primitori", si d-astea. […] The post Insemnari din casa ludaii appeared first on Presa Oradea.  Aceasta scriere nu este despre Zilele Ludaii, de acum o saptamana, din Serbia, ci despre Kikinda, locul care ne-a primit. Si care, doar pe langa altele, multe altele, a facut o treaba faina si din dovlecii pe care te urci sa iscodesti zarea, in Voivodina. ,,N-o sa vin cu cliseul de oameni primitori", si d-astea. Toti oamenii sunt primitori, cand vii sa cumperi ceva de la ei de la stand. Asta nu inseamna ca povestea se aplica tuturor locuitorilor unui loc, sau ca cei care vand ceva, in locul acela, acolo si domiciliaza, ca sa extinzi amabilitatea lor si orasului care ii contine pentru scurt timp. E mai firesc sa vorbesc despre organizarea unui eveniment din care noi, o mana de ziaristi din Timisoara, am prins o zi, si despre cum am gasit orasul, si pe unii din oamenii sai. Ce ne leaga Asadar, "Zilele Ludaii", cum ar veni. Desi Kikinda, din Voivodina, Serbia, e la o aruncatura de bat (si o granita nu totdeauna zambitoare) de Timisoara, e prima data cand ajung acolo, la editia 31 a intalnirii ce sta sub semnul portocaliului. Nu trebuie sa traduc cuvantul "ludaie". Toti banatenii si chiar si un cerc mai departe de noi, toti transilvanenii stiu ca vorbim despre dovleac. Dar noi, cei de aici, din Timisoara, avem si "ludaia" in fondul principal de cuvinte, ca multe altele din amestecul acesta atat de important pentru noi, al zonei. Al euroregiunii - daca vreti. De multe ori spun ca felul in care faci papricasul e un liant mai important decat limba pe care o vorbesti, si ca ne leaga pe noi, aici, in coltul asta de lume, romani, unguri, sarbi, nemti, romi, cei cativa evrei ramasi, slovacii, croatii, mai abitir decat sunt legati romanii aceleiasi zone de moldoveni sau munteni. Nu trebuie sa se isterizeze nimeni la asta - e doar un fapt simplu al vietii - si in Kikinda simti iar asta, de la Imperiul din spate ce rasufla exact ca in Timisoara si in cladirile lor, de la croiul bisericilor si strazilor, de la bucatele de pe mesele precupetilor, de la felul in care ne cade lumina pe fete cand, trei cuvinte in romana, doua in sarba, ne intelegem cand vrem ceva, si apoi ne zambim. E un "acasa" extins - doar ca un "acasa" din care vecinii nostri au stiut sa construiasca ceva anume. Nu e doar treaba cu ludaile cea la care sunt atenta, cand vine vorba de Voivodina, de o vreme. Oamenii acestia de langa noi stiu sa se promoveze altfel, stiu sa lucreze uniti frumos atunci cand e vorba sa se promoveze. Si nu in nota agresiva sau inutil-spargatoare-de-bani, cum, de multe ori, s-a vazut la targurile internationale de turism, unde au ajuns delegatii de romani. In vara am participat la Timisoara la o actiune de promovare a turismului in Voivodina, si am ramas impresionata de felul placut si interesant in care au inteles sa vorbeasca despre ei vecinii nostri. Am intrebat atunci pe una dintre promotoare daca animozitatile de acum aproape 20 de ani, de cand cu romanii care fusesera aliati ai NATO pe cand cu bombardamentele asupra Serbiei, au mai ramas pe rol. Mi-a spus ca aia a fost deja demult si sa nu se mai gandeste in aceasta cheie. Am bagat la cap raspunsul, mi-am spus "asa sa fie" si am plecat, impreuna cu colegii, sa descoperim, in zi de ludai, Kikinda. Iti schimbi sau nu ceasul, la granita - e treaba ta. Ora aceea diferenta dintre Serbia si Romania e mai mult metaforica - nu simti diferentele ca intre Romania si Ungaria, sau intre Romania si Italia, spre exemplu, si, desigur, nici nu se face seara mai repede. Doar e, asa, o chestie ce a ramas. Si care, uneori, ne mai incurca in plasa unui zambet: "dupa ora lor sau dupa ora noastra" - ne intrebam, initial. Apoi "lor" devine incet - incet, "ora locala", pentru ca simtim ca "lor" e un fel de "noi". Ca suntem tare asemanatori. Desi… cred ca avem si de ce sa ii invidiem. Intre dovleci si mamut Zilele Ludaii sunt o chestie de anvergura, ce strange laolalta nu doar vanzatori si cumparatori ci si oameni de cultura, si felul unui oras de a se arata celui care vine pentru ludai, si strategia de a cuprinde totul alolalta astfel incat partile intregului sa rimeze si sa se armonizeze. Studiez harta, inainte de a ajunge, citesc despre obiectivele de vizitat din Kikinda, despre mamutul lor, despre moara cu cai si despre capul de turc din stema orasului. Pana la urma, sa ne amintim ca mergem la sarbi. "Cal breaz si sarb cuminte" e o expresie a noastra, ce spune ceva despre vecinul ceva mai pornit, ceva mai nabadaios, totusi, decat noi. Stema orasului contine o mana ce tine o sabie, si un cap de turc infipt in ea. S-au facut demersuri sa se schimbe asta, s-a explicat ca timpul e altul si ca "nu mai cadreaza" dar… tot stema aia a ramas. Deocamdata. (Ce sa mai spun, cand Timisoara, unde nu te mai poti scarpina undeva fara o eticheta de "viitoare capitala culturala", aniverseaza, zilele astea, cu fast, eliberarea de sub turci - desigur, tot ca mare actiune culturala). Cantonari pe care timpul ar fi trebuit sa le stearga deja. Si sa puna ludai peste tot. Prima tura prin oras o facem sub conducerea colegului Constantin Duma, care "stie". El e "sarbologul" nostru, si reusim sa ajungem fara peripetii majore in inima spatiului dedicat manifestarilor, de unde ne preia Milica Vukobrat, care a studiat romana la Novi Sad si care, poate mai mult ca orice, a facut sa fim in Kikinda de peste granita, acasa. E interesant ticaitul orasului, atunci cand au loc aceste zile de sarbatoare. Asadar, in Voivodina, in orasul acesta micut si plin de verdeata, s-a gasit, deja de 31 de ani, ceva care sa ii scoata din anonimat. De ce ludaile si de ce aici? Probabil ar fi putut fi oriunde, in toata zona noastra. Dar uite ca cineva a venit cu ideea, ea a prins, il avem si pe "Lala na ludaji" (Lala pe ludaie), si anume voivodeanul care se urca pe dovleac si vede toata Kikinda, la cat de plata e zona. Plata, dar uite ca oamenii au stiut sa-si creeze si intretina propriile legende. Ne foiseram putin printre statuile mari si mici in forma de ciuf (pasarea oficiala a Kikindei) si un miliard de produse in forma de dovleac (aici e inca un plus pentru organizatori - daca tot vorbim despre zile ale ludailor, atunci e firesc sa incerci sa pastrezi cata specificul povestii). Si ne-am hotarat ca vrem la muzeu. Care era si aproape, si mai era si povestea vestitei Kika, mamutul ale carui oase au fost descoperite in zona, in urma cu cativa ani. Toata lumea se fotografiaza, obligatoriu, cu scheletul-copie din curtea muzeului, montat, care ar fi un fel de Kika cu toate ale ei. Cel "pe bune", din muzeu, are mai putine oase dar e interesant. Si mai interesanta, insa, este povestea mamutului, la care suntem invitati sa luam parte, cu ajutorul unei proiectii si a unor ochelari 3D. Acuma, de ce se plimba mamutul pe langa o sinagoga, pentru a-l vedea cat e de mare, nu stiu, cum sinagoga locului a fost distrusa de cateva zeci de ani. Si nici cel care ne explica despre muzeu nu stie - chiar imi spune ca, in 10 ani, sunt prima care intreaba asta. Tot la muzeu vedem cate ceva din orice, al zonei, ca in toate muzeele de loc mic - si pictura, si silexuri, si port popular, si industrie locala, si explicatii legate de celebra "moara cu cai", pe care o s-o vedem mai tarziu. Una peste alta, un plus. M-a bucurat mult ca am putut vedea muzeul. Si ca nu am fost singurii care au intrat acolo - localnicii au stiut sa-l includa in circuitul acestor zile ale dovleacului. Multe culori Ne mai miscam cu Milica prin oras, vedem o expozitie de pasari exotice nefericite, apoi Biserica Catolica, apoi trecem pe langa milionul de chestii derivate din dovleac - placinte, seminte, uleiuri, sapunuri, decoratiuni, chiar si sepcute si palarii in forma de dovleac. Vandute de oameni cu palarii portocalii, si ei, uneori cu inscriptii doar in chirilice - dar toti rup cate o vorba si in romana, si in engleza, iar leii nostri romanesti sunt acceptati ca moneda folosibila si aici. Ca sa nu uitam ca suntem in Serbia, mai trecem si pe langa cate un stand cu arme de jucarie, cu tricouri nationaliste, cu diverse chestii scrise in chirilice. Oricum, noi, cei din Banat, nu avem probleme cu citirea chirilicelor. Cu armele in exces, chiar si de jucarie, eu am, si tresar chiar si cand un individ din multime trece cu asa ceva pe umar. Pana la pranz, Milica ne duce pe stradute de oras pe care nu sunt tarabe, admiram o superba bolta de copaci si ne gandim ca, uite, Kikinda nu are un primar-drujba, ca noi, la Timisoara… Chiar si in afara perimetrului Zilelor Ludailor, magazinele participa la bucuria orasului, decoratiunile din vitrine sunt cu dovleci, se anunta reduceri cu ocazia acestor zile. E peste tot o efervescenta placuta, cu un anumit timbru al vibratiei, care te face sa te simti tu insuti integrat in peisaj. Dupa masa ajungem si la primarie, sa vad stema aceea belicoasa a orasului. Apoi urmeaza jurizarea concursului de dovleci. Cel mai greu, cel mai lung - si d-astea. Colegii noteaza greutati de sute de kilograme - eu nu. Mi-e tot una. "Imens" pleaca la mine de la mai putin de 200 de kilograme. Ce e peste, e tot atata: imens. E vorba doar de spectacol, de culoare, de oamenii ce se strang in jurul dovlecilor pentru poze, de bucuria copiilor. O alta inima a orasului: Terra Se anunta castigatorii si plecam mai departe. Nu, nu e gata. Nu e asta toata Kikinda. Milica noastra ne conduce la complexul de sculpturi in aer liber Terra, o tabara ce reuneste, in fiecare an, artisti din toata lumea, si ale caror lucrari sau raman aici sau, uneori, "umbla" - unele dintre ele ajungand si la Bienala de la Venetia. Aici am una dintre marile surprize placute ale zilei. Niciodata nu stii unde vei da  peste urmatorul om. Om aparte. Om cu poveste. Cu generozitate si bun simt. Cu caldura. Cu catei buni. Radovan e un fel de paznic-ghid la Complexul Terra. Ne primeste, in primele doua minute cautam limbaj comun, dincolo de mangaiatul cateilor. Apoi, ca banc, aparent, ca sa ne arate ca unul din catei raspunde la comenzi in toate limbile, trece pe engleza. Il intreb ceva, scurt, simplu. Si Radovan isi da drumul. Cu o engleza pe care ar invidia-o multi dintre intelectualii romani. Cu vocabular fain, pronuntie buna, idei legate coerent. Are 61 de ani. A facut engleza la scoala, din clasa a IV-a, intr-un ciclu experimental. A facut trei ani de facultate de stomatologie, apoi s-a lasat. A cantat la chitara. A bantuit niste ani prin Paris – dar franceza n-a invatat, s-a descurcat cu engleza. Stie povestile statuilor de aici, de la Terra, si ale creatorilor lor - despre fiecare ne poate spune cum e omul, cum a ajuns acolo, cam care e povestea din spatele creatiei. Ne conduce printre zecile de statui din gradini, apoi intram la parterul cladirii care era candva o fabrica si care, acum, este atelier al creatorilor. Strabatem o alta gradina plina cu forme si cu abstractiuni, ajungem sub un alt acoperis - si aici, o lume intreaga, imprastiata, si toata vizita aduce, acum, a plimbare pe fundul unui acvariu cu animale necunoscute, fata de care esti si curios, si grijuliu, sa nu se dea la piciorul tau. E fascinant locul. E un exemplu deosebit de fabrica ce nu a trebuit daramata ca spatiul sa poata fi reintegrat in activitatile orasului. Tabara de sculptura de la Kikinda si-a castigat, in timp, renume international. Un exemplu ce poate fi importat si la noi, mai ales ca Timisoara a primit nemeritata (dupa mine) pleasca legata de capitala aceea culturala. Radovan ne conduce spre poarta de metal a imensei gradini cu statui, sa iesim. Zice: Uite, aici lipseste „Arbeit macht frei”, la cum arata. Exact ce spuneam colegilor, inainte de a intra noi acolo. Dar e vorba doar de sumbrul orei din zi, care nu mai e, tehnic, zi, ci seara, si de metalul intrarii. In rest, un loc plin de suflet si de idei. Un loc pentru revenit. Turing si moara cu cai Mergem, la insistentele mele, si la "moara cu cai". Pe drum, chiar din mers, in crepuscul si aflandu-ma pe partea mai putin buna a microbuzului nostru, privirea imi e atrasa spre dreapta, de un portret al lui Alan Turing, pe o cladire. O fractiune de secunda. Dar nu am nevoie de mai mult de o fractiune de secunda pentru a il recunoaste pe Turing, o personalitate ce ma fascineaza, matematicianul ce descifra coduri in razboi. O rog pe Milita cu cerul cu pamantul sa-mi faca rost de o poza si, peste cateva zile, o primesc. E si Tesla alaturi, si cateva chestii pe care, in mod curent, le-ai vedea in laboratoare de fizica. Imi spune ca sunt la "Parcul Stiintific, primul in Serbia - langa, se afla Centrul pentru Formare Profesionala". Bravo, Kikinda, bravo Voivodina! Ajungem si la moara respectiva. Aici, forta era data de cai, ce se invarteau pentru a determina macinarea. Pe GPS, daca vei cauta folosind caractere latine, locul nu e marcat. E marcat doar un mic magazin din apropiere, ce si-a luat numele de la aceasta moara - Suvaca. Pai de ce sa fie marcat?… Si ei au decidenti de genul "nu ne vindem tara", desi ansamblul acesta ar fi interesant pentru toti strainii, fiind unul dintre cele doar cateva care au mai ramas in Europa… O lasam pe Milica si ziua se termina cumva brusc, ca un avion de hartie ce intra cu nasul in asfalt… Sunt frumoase locurile noi dar cel mai de pret sunt oamenii. Oamenii, ideile, firele care se tes intre oameni si idei. Una peste alta, Kikinda este un loc care foloseste magistral o idee in aparenta simpla: un produs al tau in care infasori orasul, pentru trei zile, si toti respira in acelasi ritm. Pui pe strada mare ce ai tu mai bun si mai de aratat. Si se pariaza pe cordialitate, pe impartire de clipe bune. Si, dincolo de dovleci, e ceea ce spune colegul Titi, cand iesim de pe poarta Complexului Terra: aici mai venim. Ramona Balutescu The post Insemnari din casa ludaii appeared first on Presa Oradea.