Iarna a credintei. Oradeana. Acasa.

Toata povestea pleaca de la o replica a cuiva, pe Facebook, acolo unde postasem cateva fotografii de la Liturghia de Craciun din Catedrala greco catolica Sf. Nicolae din Oradea. Spunea acea persoana ca ce frumoasa este biserica. Si m-am uitat la poza ca si cand as fi vazut locul prima data. Pentru ca, in ani, […] The post Iarna a credintei. Oradeana. Acasa. appeared first on Presa Oradea.  Toata povestea pleaca de la o replica a cuiva, pe Facebook, acolo unde postasem cateva fotografii de la Liturghia de Craciun din Catedrala greco catolica Sf. Nicolae din Oradea. Spunea acea persoana ca ce frumoasa este biserica. Si m-am uitat la poza ca si cand as fi vazut locul prima data. Pentru ca, in ani, devenise ,,acasa" – ca si Oradea – de altfel, fara sa realizez. Iar ,,acasa" e pur si simplu ,,acasa", si intri acolo cu placere si cu drag, si nu mai gandesti in termeni de ,,frumos" sau ,,util", ci de ,,firesc". Dar, la replica aceea, m-am tras un pas in spate, am privit iar, si mi-am spus ca aici e de scris. Pentru ca m-am intrebat si zilele acestea, cand cu Craciunul, ce este firesc si ce nu in viata noastra. Pentru cateva momente ma subinclud si eu in categoria asta, desi de regula nu sarbatoresc Craciunul. Pur si simplu am dorit sa fiu alaturi de prietenii mei din Oradea, anul acesta, iar ei sarbatoresc. Si, cand cu fotografia si cu comentariul acela, am realizat ca am in fata un bun prilej de tras linii, de trasat concluzii, de oferit rezolutii. Drumuri Acum niste ani, cand am decis sa adaug publicatiei Oradea Press, ce m-a atras prin decenta si lipsa ei de coloratura politica (desi astea se cam suprapun, dupa mine) articolele mele, eram speriata de incapacitatea mea de a uni punctele cunoscute din oras, nu stiam decat drumul de la gara spre centru si, in rest, totul mi se aduna in memorie ca niste margele fugite de pe ata, cu nici o sansa a se aduna cumva, ordonat… Zeci de drumuri s-au strans pana sa invat cateva din numele cartierelor, cateva puncte unde se poate ajunge cu tramvaiul, locurile de unde iei superbul linzer cu mac de la Dorbob, cum ajungi repede de la Emanuel la Primarie, la Biblioteca sau la Seminarul Greco-Catolic si la Palatul Diecezan, fost Muzeu. Dar nu era vorba doar de a uni, prin linii virtuale, locuri pe harta, cat a le umple cu chipuri de oameni, cu intamplari, cu amintiri. Mi-a fost greu, dupa ce am ales sa fiu mai legata de viata unui oras in care nu locuiam. Mi-a fost greu sa fac sa ma accepte multi dintre oamenii cu care trebuia sa interactionez, sau sa ne trimitem respectuos in origini si sa stim ca trebuie sa tinem distanta - dar lucrurile s-au cernut si inca se cern, in timp. Si, mai cu o bere cu seful meu, Vasilica Ichim, mai cu un pui de cioara prins impreuna, mai cu un eveniment la Liceul Greco-Catolic, mai cu o alergare usoara, in pas voios, dupa diversi preoti ortodocsi, am invatat orasul si m-am trezit, tot in ani, desigur, ca, atunci cand vine un eveniment, cum a fost acum, in decembrie, vor fi mereu cativa prieteni oradeni care sa ma invite la masa, sa ma intrebe unde dorm si care sa ma duca la capatul orasului, la ocazie, cind decid sa plec atunci cand nu exista vreun bus spre Timisoara mea. Daca e ceva ce urasc din prasele e busul de Oradea de la 5 jumate dimineata… Pentru ca vine dupa o noapte de nesomn, de frica sa nu aud ceasul, si de regula e combinat cu frig, dupa care, in aproape patru ore, e prea cald, si am si o mie de lucruri ce trebuie carate, cum ar fi laptopul, tableta, camerele foto, trepiedul, telefoanele, incarcatoarele pentru tot ce e cu suflet electric si, de ce sa nu o spun, micile cadouri pentru cei dragi - o carte, o floare (chiar carnivora), o sticla de ceva bun. Si ma vad acum, in decembrie 2014, in zilele Craciunului, cum pot sa-mi numar prietenii pe degetele de la mai mult decat doua maini - oameni ce raman in sita, dupa cernere, si de care ma leaga intamplari in care ne-am dat peste cap unii pentru ceilalti, in care ne-am bucurat impreuna, in care am plans impreuna atunci cand unul dintre noi a suferit. In care AM CRESCUT si ne-am crescut si firele care ne leaga - pentru ca asta e frumusetea vietii: nu adauga doar ani ci si duce la stufozitarea relatiilor dintre noi, la complex. Noii prieteni Am ales sa scriu la Oradea Press - si nu e nici o taina in asta - pentru ca ma interesa istoria recenta a greco-catolicilor, la care voiam sa adaug un umar, prin prezenta mea, prin fotografiile mele-martor, prin gandurile mele scrise, prin ideile mele puse in practica. Dar mi-am cladit nu doar un loc unde oamenii stiu ca-mi pot gasi scrisul ci si un anume gen de ,,acasa", pe care nici nu-l stii, luandu-l ca pe ceva firesc, pana cand nu te indeamna cineva sa te tragi un pas inapoi si sa concluzionezi. Catedrala Sf Nicolae nu este acasa pentru ca ii stiu intrarile, si scarile spre cor si balcoanele laterale, si locul unde se afla prize, si icoanele, si unghiul pentru cele mai faine poze, ci pentru ca, intrand, stiu unde, din toate acele banci, ii gasesc pe Antonia, pe Otilia, pe Oana, pe Dorin, pe Florica, pe Cristi si pe multi-multi altii, pentru ca mereu va fi cineva care sa-mi zambeasca larg, vazandu-ma acolo, pentru ca, la iesire, cineva imi va spune fara prea mare protocol ,,hai la mine sa manci", pentru stiu cum sa ma misc pentru pozele mele fara sa deranjez episcopul, in timp ce tine slujba, sau pe ceilalti preoti, sau diaconii, sau corul, sau pe cei ce vin in brate cu copii, sa ia impartasania – iar eu ii pozez de jos de tot, ca sa-i arat sus de tot, asa cum ii vad eu, de drag. Este primul Craciun, cu tot cu zilele de dinainte, pe care l-am facut la Oradea – la Episcopia Greco-Catolica, la Seminar, la Catedrala, la cantina Caritasului Eparhial - cu oameni dragi peste tot. Ba am incercat sa dau si de oameni mai putin dragi, pentru ca mereu e loc de legat lucruri, daca e sa se lege, dar am ramas cu mana intinsa in fata Eparhiei Ortodoxe din Oradea - ceea ce nu m-a mirat, desigur. Doar e putin trist. Vama colindelor Cea mai mare parte din timp am stat alaturi de cei ce l-au colindat pe episcopul greco-catolic Virgil Bercea, si de oamenii sai. Am regasit o casa deschisa pentru toata lumea si nu m-a mirat sa aflu ca au trecut pe aici (nu cat eram acolo, din pacate) si teologi ortodocsi, bucurosi sa gaseasca aici mai multa ospitalitate decat la episcopul lor ortodox, Sofronie Drincec. Ce e drept, poate acolo nu dusesera darurile dorite… Pe cand la greco-catolici ,,vama" se platea mult mai simplu: un gand bun, o colinda si o vorba buna schimbata inainte de Craciun. Au trecut pragul episcopului, in aceste zile, copii si batrani, prieteni si neprieteni (nu e o figura de stil, dat fiind ca s-a intalnit si cu unii care i-au creat si neplaceri, in anul trecut), cu grupuri si oameni singuri, cu elevi, seminaristi, teologi, coruri, familii si cu absolut oricine a dorit sa-i intre pe usa. Fara a cenzura, fara a intreba cine suna la interfon, avand mereu pregatita o cana de vin bun (de Recas!) si o ciocolata, un fruct, o prajitura, o bomboana, un pachet cu ceva bun. Pentru ca exista inca unele locuri unde Biserica da, nu ia - chiar de ne pare ciudat sa mai auzim asta, azi. Unde intri aducand un zambet si iesi ducand de zece ori mai mult decat ai primit. Unde vii ca sa te incarci, ca sa reinveti sa fii mai bun si sa poti face mai multe, din cele alese, pentru altii. M-am uitat iar la omul acesta, episcopul, ce da mereu cu doua maini. Daca m-ar intreba cineva ce am in buzunar poate n-as sti asa de bine sa spun, cum as sti sa vorbesc despre ierarhul Virgil Bercea, si cu bune, si cu rele - cu toate ale lui. Dar, daca e ceva pentru care as baga mana in foc, oricand, este ca, daca ia ceva, va fi mereu in litera legii scrise, a tarii, iar daca da ceva, va fi si aceea in litera unei alte legi scrise, doar undeva mult mai sus decat noi, si undeva unde inselaciunea nu patrunde si unde nu poti minti, ca aici, jos, la nesfarsit. Am vazut fete luminoase, ale colindatorilor, aceste zile, am vazut refacandu-se cercul de mai multe ori, in fata episcopului, care asculta cu aceeasi bucurie cantecele Craciunului, povatuindu-i pe cei ce-l vizitau sa nu uite, in anii ce vin, sa mentina prietesugul ce-i leaga si sa duca mai departe cantecele care vorbesc despre nasterea lui Cristos. Am cinat la unul dintre vicarii sai, langa oameni zambind fara prefacatorie, am purtat farfuria cu dobosul adolescentei mele dintr-un loc in altul, intre cladirile episcopiei, am admirat luminile Oradiei, de sus, cu un alt vicar, am cantat si am pus tara la cale cu parintele rector al Seminarului, am ascultat pastorala in Catedrala, am urcat la Curtea de Apel pentru a ma asigura ca cele nedrepte nu raman prea multa vreme pe rol, am aflat rostul cladirilor vecine, cand am iesit de acolo. Poarta ortodoxa Am ajuns si la poarta Episcopiei Ortodoxe, unde episcopul Drincec jinduise, de Craciun, dupa o sticla de Don Perignon extrem de scumpa, de la supusii sai. Am sunat la poarta ca sa aflu cum se colinda si aici. Nimic. Am sunat si la telefon, explicand ca sunt la usa si… Si atunci s-a pornit vartejul - actiunea- concurs ,,sa n-o lasati pe Balutescu sa intre!!". Toata lumea a fost consemnata in curte, a scos nasul doar parintele secretar ca sa-mi explice, stingherit, de ce nu puteam intra. Cand a crapat usa, am vazut cativa preotei garnisiti cu pungi de pufuleti, ce ar fi vrut, saracii, sa plece… Nu musc, domnule episcop, nu musc, promit! Doar scriu, pozez… Ati ratat inca o sansa de a va comporta normal, chiar cu un ,,dusman", care a explicat de ce nu va doream ca mitropolit, in Banat, noi, astia de aici. Nu ati ajuns mitropolit. Dar asta nu insemna ca nu puteati deschide usa pentru doua fotografii cu colindatorii dumneavoastra, de m-ati facut sa fug pe strada dupa ei, sa le pozez pungile cu pufuleti la schimb cu Perignon-ul dumneavoastra, cand ati binevoit, finalmente, sa-i sloboziti - si ei fugeau cam greu cu poalele alea, stiti?… Nu cred ca sunteti cel mai rau dintre oameni, chiar daca sunteti un om trist, vicios, cu pacate demne de reviste de can-can si superstitios… Chiar am apreciat ca ati venit la Timisoara la intronizarea noului nostru mitropolit, cand contracandidatul Mic nu a catadicsit. V-am adus si o punga de pufuleti, atunci, spre cata impacare, cum am vazut ca e moneda forte - dar pana la urma am facut-o cadou unei sarmane cu copil in brate, care cersea langa Catedrala noastra… Ne pierdem in dispute de nimic, in gheraieli si ridicari de garduri… Ce e asa de greu sa treceti, oameni buni, de mitre si grade, de mizerii, de temeri, si sa fiti, macar cinci minute, mai buni, in an?… Nu vreau sa fac comparatii, urasc sa fac comparatii, stiu clar cine m-ar critica primul, de as face comparatii, aici, dar… pana mea, cum sa nu spun nimic, macar ca insiruire de fapte seci, cand plec de la usi inchise si ferecate la usi care se deschid larg oricui - mai mult, la usi ce ii indeamna pe cei sarmani sa intre, pentru a avea si ei Craciun?… Servind pe cei cu mai putin ca noi Pentru ca… stiti cum s-a inchis cercul zilelor de Craciun? La un alt prieten drag, preotul Olimpiu Todoran, care conduce Caritasul Eparhial al greco-catolicilor, unde, dupa Liturghia de Craciun, episcopul Virgil Bercea s-a dus sa serveasca masa de Craciun. Nu s-o serveasca in sensul de a manca alaturi de cei in nevoi, care vin la aceasta cantina, cum mai facuse in alti ani, ci s-o puna pe masa, cot la cot cu cei de aici, cu ceilalti preoti, cu nevestele lor, cu copiii lor, cu voluntarii, ca intr-o mare familie in care am vazut, si aici, ca am un loc si eu. Nu ca ziarist ci ca prieten - dar ce ziarist e ala care iese din casa, fie si doar pentru a arunca gunoiul, fara o camera foto la el? Ca de obicei, am auzit povestea, din partea episcopului, ca n-are chef de balci, de tras in chip, si, ca de obicei, tot n-am lasat lucrul frumos sa treaca fara sa am cateva fotografii. De ce? Nu pentru ca binele nu s-ar face fara surle si fanfare, ci pentru ca binele e acel lucru dupa care tanjeste presa noastra, dupa care tanjeste societatea noastra. Este exemplul. Este firescul atat de nefiresc, azi, care, atunci cand se intampla, ajunge sa mire si sa fie invelit in tipla de extraordinar… Nu s-a intamplat nimic extraordinar, daca privim dinspre Joia Mare, cand papa si episcopii catolici spala si saruta picioarele a 12 enoriasi. Pentru ca, pe langa Joile Mari exista si joi mai mici, si miercuri. O astfel de mica joi a fost si in 25 decembrie, cand episcopul si-a pus sort si boneta si a dus paine la mese, si cozonac, a pus farfurii cu supa si a strans resturi, ca si toti ceilalti de la Centrul Social Maria Rosa. Au venit oameni simpli si saraci, l-au imbratisat. Fara dangat de engolpioane, fara emfaza, fara camerleng cu lista de imbratisatori anuntati si trecuti prin poarta cu detectoare de metale. Una dintre femei a spus: ,,Mi-a fost dor de tine" si i-a sarit la gat. Am pozat fata celui care ii raspundea la imbratisare. Nu, nu fac comparatii si nu o sa pun poze cu fata rigida a colegului sau ortodox. Doar ma uit, no… E rar sa vezi o mana cu inel episcopal facand randuiala printre portiile de supa, ducand painea simpla, sarmalele, strangand resturile, imbratisand si abia apoi ridicandu-se spre rugaciune. Atat de multe biserici au uitat ca omul pe care-l momesc spre rugaciune, bagandu-i adanc mana-n buzunar, are nevoie si de confortare fizica si psihica… Ma trag la coltul unei mese, in dreapta lui Olimpiu, care, pe langa ca e seful acestui furnicar inspre mai binele aproapelui, care e Caritasul Eparhial, e si preot la Spitalul de Psihiatrie din Oradea. Are o clipa de tihna, a primit si el o portie de sarmale din mana episcopului sau, mananca linistit, cot la cot cu beneficiarii - de ar fi sa folosim termenul oficial. Episcopul se apropie de noi, intreaba cui sa mai dea sarmale, zic ,,mie!", n-aude, nu vede - cred ca are un detector special care, in ora aceasta, ii semnalizeaza doar pe cei pentru care a venit aici. Dar si mie mi-e foame… Olimpiu ma face partasa la farfuria lui. Infulec repede, mai prind cateva poze, lumea serveste o cafea, o felie de cozonac, se spune o rugaciune, se primeste un pachet - inca un lucru aparte s-a terminat, cu speranta ca, intr-o alta forma, poate, el se va repeta cat mai curand, gratie prietenilor mei. Se lungesc umbrele deja cand plec din Oradea, au fost zile pline, zile frumoase, prea putine umbre ca sa poata strica tot, zile in care te bucuri de cel de langa tine, de prietenii, de aroma din aer, de felul in care vine lumina cand pescarusii zboara peste Cris, pentru faptul ca poti avea o familie chiar si acolo unde nu au mutatia pe buletin. Multumesc, Oradea, multumesc, prieteni, pentru anii acestia! Mergem mai departe! Si, din cand in cand, o sa mai sunam si la poarta prietenilor ortodocsi de aici, doar-doar intra si ei candva intr-un an mai bun… Ramona Balutescu The post Iarna a credintei. Oradeana. Acasa. appeared first on Presa Oradea.