Mama prim-ministrului Ilie Bolojan locuiește în casa pe care a gospodărit-o alături de soțul ei, în satul Birtin, comuna Vadu Crișului, la 60 de kilometri de Oradea. Se bucură de oaspeți, fie ei și jurnaliști. Are 87 de ani, împliniți pe 7 februarie.

„Ilie seamănă mai mult cu mine și cu tata”

Merge ajutându-se de două bastoane. Doctorii care au consultat-o i-au spus că suferă de „boala bătrâneții”. „Asta știam și eu”, le-a răspuns Floarea Bolojan, lămurită că trebuia, ca și până atunci, să-și poarte singură de grijă.

La 15 ani, a făcut nunta, la 16 ani a născut primul copil, pe Florian, acum profesor de matematică pensionar în Arad.

„Îi diferență între băieți. Că ăla e cu 14 ani mai mare ca el. Eu n-am vrut să rămâie primul băiat singur. Că eu am fost singură și știu ce înseamnă singurătate. Ești fiul ploii. Primul seamănă cu tată-său, mai nervos și harnic de rupe. Ilie seamănă mai mult cu mine și cu tatăl meu. Tatăl meu a fost un om bun, așa ca el. El, de micuț, n-o înjurat, n-o știut ce înseamnă să înjuri, sub nici o formă. Nici în ziua de astăzi nu știe. Nu bea, nu fumează. Nici ălalaltul”.

În Birtin, care are în jur de 300 de locuitori, „lumea ține băutură în casă, dar bețivi n-am avut decât vreo doi-trei, care au și murit, i-a luat naiba de mult”.

Apa din peșteră, „când o bei, îți dă putere”

Șoșoni de fetru, prinși cu arici pe glezne. O bluză de flanel, un șorț cu diverse întrebuințări, batic legat sub bărbie. Părul cărunt care se vede de sub basma e rar și face fruntea să pară foarte înaltă. Ovalul obrajilor e încă bine conturat, în ciuda ridurilor de pe margini. „Am fost mai plinuță. Când ești slabă, se încrețește pielea urât. Dimineața, când mulgeam vacile, luam spuma aia și mă ungeam pe față cu ea. Aia a fost crema mea”.

Floarea Bolojan stă pe un scaun în mijlocul curții. La doi pași de ea e o fântână cu roată, pe care n-o mai folosește. Există rețea de apă și canalizare în sat. Dar nici apa de la robinet nu-i place, că „e tratată”. „Apă de băut luăm de la un izvor care iese din peșteră. De unde iese apa, e ca o arteziană, iese cu putere mare. Și nu se poate spune de la ce adâncime, au vrut s-o măsoare și n-au putut. E o apă excelentă. Când o bei, îți dă putere”.

Pereții casei sunt dați cu stropi de ciment, iar pe grinda dinspre stradă se întinde o boltă protectoare de viță. Gardul de fier vopsit și un grajd înalt, transformat în magazie, completează aerul de fortăreață al ogrăzii. În spatele grajdului e curtea păsărilor, din care o găină neagră sare dincoace, împinsă de resorturi pe care numai găinile, poate nici ele, nu le înțeleg pe deplin. Când evadata se apucă de scurmat în straturile de flori, stăpâna ei îi strigă: „Ghinea (n.red. - găină)! Mânce-te-ar țapănu’!”.

Copilul din penumbră „nu m-o supărat cu nimica”

Ilie Bolojan a fost un „bebeluș-penumbră”, cum îi numesc unii psihanaliști pe cei născuți după decesul unui frate sau al unei surori mai mari. Penumbră, pentru că vin în trena doliului, dar nu mai e un doliu negru de tot, ci îndoit cu un strop de consolare. 

„Am mai avut un băiat după primul. Și-o murit, la 9 luni și 3 zile. Nu se știe de ce-o murit, o făcut temperatură, o vărsat. Atuncea nu erau injecții cum îs amu la copii. S-o născut la patru kilograme și-o sută. Și Ilie o avut tot atâta. Și m-am supărat, că am zis că poate o muri și aista. Primul o avut numa’ trei kile. Da-i bine, face 71 de ani, în iunie”.

Un exemplu celebru de copil-penumbră din cultura noastră este Lucian Blaga, care i-a urmat unei surori adorate de toată familia și decedate în urma unei tragedii casnice. Pe Blaga, după cum mărturisește poetul în „Hronicul și cântecul vârstelor”, presiunea acestui doliu l-a copleșit. A vorbit abia la patru ani.

Ilie Bolojan a vorbit de la șapte luni, își amintește mama lui. „De micuț, o fost atâta de cuminte, foarte cuminte, nu m-o supărat cu nimica. Stăteam acolo în casă, și-l lăsam descoperit, și dădea din picioare, și chioța (n.red. - a striga de bucurie), și-i plăcea, ca la copii. De micuț o vorbit, de la șapte luni. Vorbele nu le spunea corect, la vaci spunea «baci». Cu cocoșul avea de lucru, că era «căcuigu». Băiatul mai mare zice: «Mămică, hai să-l învățăm să vorbească nu cum vorbim noi aicea, să vorbească domnește». Dar tot le pocea vorbele, de numa, numa”.

„O avut voce. N-o cântat, că i-o fost rușine”

Poezii nu se cunoaște să fi scris micul Ilie, însă o vreme a arătat anumite aptitudini muzicale, remarcate de un lider al comunei.

„Era micuț, nu știu dac-o avut trei ani. Președintele de la primărie o venit pe-aici pe drum. Aici” - arată spre zona grajdului - „era numa’ fundație. Ilie se juca și cânta Iordanul. Toată vară l-o cântat Iordanul. Toată vara. Și președintele o întrebat: «Măi, a cui îi de cântă?». Mai măruț, n-o cântat, că i-o fost rușine. O avut voce. Și eu am avut voce și-am cântat, mi-o plăcut să cânt, pe la nunți și-așa. Dar, dacă nu cânți, corzile vocale își schimbă lucrurile”.

Numele celui de-al doilea născut are și el o poveste. „Bărbatul meu era tot Ilie, la băiat îi ziceam Ile al meu. Bărbatul meu o fost al șaptelea dintre frați. Mi-o zis: «Știi ce? Mie nu-mi mai trebuie alt copil, că eu îs sătul de frați mulți. Că eu am fost slugă la toți». No, bun. L-am făcut pe Ilie. Zice: «Pune-i ce nume vrei tu, că tu l-ai dorit foarte mult. Și așa-i, l-am dorit din tot sufletul. Zic: «Îi pun Ilie ca la tată-său. Ești de acord?». «Îs de acord». I-o părut bine. Băiatul care-o murit o fost Gavril. Și hai să-i punem, că și socrul o fost tot Gavril, și băiatul, Ilie Gavril”.

În Birtin, oamenii îl știu pe premier doar de Ilie. „De Gavril n-o știut nimeni până când n-o ajuns în Oradea. M-am gândit pe urmă și-am socotit așa: Ilie îi Sfântul Proroc Ilie, Gavril îi Arhanghelul Gavril care-o vestit pe Fecioara Maria că va naște pe Iisus. Deci are două nume sfinte. Cred că și asta l-o ajutat. Că el în București nu s-o dus de capul lui. Dumnezeu l-o trimis acolo, să salveze. Dacă Dumnezeu îl susține, PSD-ul nu poate face nimic!”.

„N-o avut pureci, asta contează. Și n-o mâncat pui”

În afară de „ghinea” anarhistă, în curte, așezat în poziție de ascultare lângă scaunul stăpânei, se află și un câine de talie medie, cu blana închisă la culoare. Nu scoate nici un sunet. „Și nici nu prea aude. Nici nu mai vede. Dar și-o făcut treaba cum trebuie”, îl laudă Floarea Bolojan.

În Birtin, câinii negri nu sunt ținuți la stână, că „se învață oile cu ei și nu se mai tem de lup”. „Nu știu câți ani are, că de pe uliță l-am băgat aci. L-o aruncat oarecine. Eu i-am dat câte o felie de pită în fiecare zi, trei zile. După aceea, o venit și s-o culcat lângă mine afară, acolo”.

Următoarea etapă a interviului de angajare pe durată nedeterminată a constat în verificarea blănii și a năravurilor. „L-am căutat dacă are pureci. N-o avut pureci, asta contează. L-am băgat în ocol, aveam ocolul plin de pui. Să văd dacă umblă după pui. N-o umblat. Nu știe de marș sau cum vorbești cu câinele. Nu trebuie să ridic palma la el. Îi zici «Pleacă de-aci!» și pleacă. O ascultat, săracul. Îi cumpăr chechereze de-alea bune să-i dau”.

Nepoatele, cele două fiice ale lui Ilie Bolojan, au vrut să-i dea câinelui un nume din acela care nu se scrie cum se pronunță. „Decât să umblu cu hârtia în buzunar, să știu cum să strig câinele, am zis nu. O să-l cheme Cuțu”.

„Am avut și-un pisoi așa de frumos și de bun, prindea șoareci. Trecea drumul, se uita dacă vine mașină. Într-o dimineață, l-am aflat mort, chiar în șanț”.

„O trebuit să fiu și muiere, și bărbat”

Mama lui Ilie Bolojan trăiește din pensia de urmaș, rămasă de la soțul ei. O pensie mai mică de 3.000 de lei, din care „mi-a mai tăiat un pic, da’ n-am comentat”.

„Am lucrat mult în viață. Bărbatul meu o fost paralizat 13 ani. Și-atunci o trebuit să fiu și muiere, și bărbat, cum ar veni. El o lucrat la CFR 30 de ani fără patru luni. Atunci s-o-mbolnăvit. Nu din vina lui, așa o fost. Și trăiam din pensia asta. Că eu puteam lucra, și aveam și de la noi ce ne trebuie, un porc, ghine (n.red. - găini), pui, ouă, de toate. La țară, dacă ești muncitor, nu mori de foame. La oraș, îi altceva. Mergi cu banul după o frunză de pătrunjel. Da’ la țară mergi în grădină și-o iei. Dacă pui. Dacă nu pui...”.

Ca să ai bani destui, secretul e „să îi împărțești”, nu să-i înmulțești. Iar ca să ai o căsnicie bună, trebuie să fugi de ceartă. 

„Să știți un lucru de la mine, pe care l-am practicat. Bărbatul meu o fost un om foarte nervos, dar bun la suflet. Nu m-o atins nici cu degetul ăsta mic, nici nu m-o înjurat, în viața lui. Începea să se mai certe cu mine. Și eu, nici una, nici două, ieșeam din casă, mergeam în grădină, mergeam în grajd, c-aveam animale, la pui, la ghine. Și el, singur, cu cine să se certe? N-avea cu cine se certa. Termina urgent. Ieșea afară, mă striga. «Florică, Florică!». «Tu de ce mă strigi, că te-ai sfădit cu mine?», «Da’ lasă, mă, că am fost nervos». Trecea. La nurorile mele le-am spus așa: dacă îs nervoși și încearcă, nu te certa cu el, că-i dai apă la moară la rușine. Eu așa am făcut și-o mers foarte bine. Cu cine să se certe dacă-l lași singur între patru pereți?”.

„Merea la vaci cu cartea-n brâncă. El orișiunde s-o dus cu cartea”

„Ilie era gingaș la mâncare”, își amintește mama lui. „El pân’ o mers la școală n-o mâncat fasole verde. Că vărsa de ea. O supt un an și zece luni. Era cuminte, era foarte cuminte. Când l-am înțărcat, i-am spus: «Dacă mai ceri țâță de la mama, mama moare!». Cum o știu el, micuț, așe, că mori, ce se-ntâmplă când mori... Da’ el n-o mai cerut. Alții fac rău la înțărcat... El nici nu s-o mai uitat la țâțe, să-i dau să sugă. Dar la mâncare, o fost foarte gingaș. N-o mâncat orișice. I-am spus: «Lasă, că te însori, muierea face sâmbătă mâncare, vei mânca tot dintr-aceea până-n ailaltă sâmbătă»”.

O altă imagine pe care Floarea Bolojan o are despre „Ile al ei” din vremea când era acasă e că avea mereu o carte cu el și citea din ea. „O șăzut la vaci. Aveam și bivoli. Merea cu animalele pe câmp, aici, pe râturi (n.red. - pășune pe malul apei) la noi. Ședea cu ele. Nu-i era rușine să meargă la vaci. Merea cu cartea-n brâncă (n.red. - mână), cetea până-acolo, că bivolii mereau încet. Cu cartea. El orișiunde s-o dus cu cartea. Și-acuma, el are fel și fel de cărți, de istorie, de domnitori, de nu știu ce... Amu mai citește noaptea. Mă mai sună mai târziu: «Mămică, ce faci?». Eu: «Ce să fac? M-am culcat! Tu?», «Eu mai citesc puțin», «Da’ ce nu te culci, nu-ți ajunge toată ziua?»”.

Când părinții plecau în vizită la Oradea, Ilie cel mic cerea să-i aducă de citit. „«Ce să-ți cumpăr de la Oradea?», «Nu-mi cumpăra nimic, cumpără-mi un Cutezătorii”. Și-i cumpăram revista Cutezătorii, mai cumpăram revista Lumea, îmi plăcea să mă uit și eu peste ea, să știu ce se-ntâmplă. Îmi plăcea Adrian Păunescu. Ca poet, așa l-am știut noi. Și-mi plăceau și cântecele de la cenaclu”.

„Duminica abia așteptam să ne hodinim, nu să merem la cabană”

Floarea Bolojan nu a fost în vacanță nicăieri. Nu a ieșit niciodată din țară. Când era în vizită la fiul de la Arad, a existat o tentativă de excursie în Ungaria, „să cumpere mâncare la pui”. Dar n-au lăsat-o să treacă frontiera.

„Buletinul meu îi carte și-așa mor cu el. Nu-l schimb. Colo, la graniță, nu-l poate băga în calculator că-i carte. Bine, domnule, dar cum, sărăciei?”. Nici în țară n-a călătorit prea departe, n-a văzut marea niciodată.

„M-am dus în spital. Și asistentele ziceau: «Cabana de la Vadu Crișului cum îi, tanti?». Zic: «Eu după tren am văzut-o, n-am fost la cabană niciodată». Că eram obosiți. Duminica abia așteptam să ne hodinim un picuț. Nu să merem la cabană. Dă-o în sărăcie pe cabană! Bucuria mea o fost copiii. C-o fost buni cu mine, harnici, m-o iubit”.

„Oarece boală de care au bătrânii” 

Acum, nu mai poate munci de nevoie. Își ține mâna dreaptă, învelită într-o mănușă cu un deget, mai spre piept, ca pe un pui căzut din cuib.

„Mâna asta-i nenorocită rău. Oarece boală de care au bătrânii”. Inspectează degetele curbate. „Aista-i chiar mort. Aistea le mai simt. Da’ îs slabe. Și dacă le țin fără mănușă, mi-i frig și mă doare. Sărăcia știe! Așa-i bătrânețea. Coarne, avem și coarne noi, bătrânii, da’ numa nu se văd. Când stai cu omu-n casă, atuncea ies”.

Din pricina mâinii, Floarea Bolojan nu-și mai poate găti singură. „Am o vecină, îmi aduce la amiază un pic de mâncare. Mânc foarte puțin. O plătesc. Cine-ți aduce astăzi fără bani? Îți aduce o dată, de două ori, a treia oară nu mânci. Asta e. Îmi mai aduce și nefiert, pun eu la fiert, fac și eu”.

Nu-i place mâncarea de la restaurant, unde-o mai duc băieții ei, când vin în vizită. Nu-i place pentru că mâncărurile au nume străine.

„Măi, spuneți în românește, nu în franceză și-n engleză, ce îi asta. Cineva de aicea vorbea cu mine: «Am venit la pruncul meu, să le fac un living», «Măi, omule, dar tu ești român?», «Îs român», «Da’ în România se zice sufragerie. Nu living. Livingu-i în străinătate». Omul s-o șucărit că i-am atras atenția. Dar ăsta era adevărul, după mine”. 

Cât despre tratamente moderne pentru coloană și pentru mâna dreaptă, „știi care-i treaba? Ar trebui să mă duc să stau ori la recuperare, ori în oarece stațiune. Cum să mă duc dacă nu pot lipsi nici măcar o zi? Că am ghini (n.red. - găini)”.

Ține și regim. „Când mi-a zis doctorul să țin, m-am gândit așa: nu-mi comandă mie stomacul! Am început într-o luni. Nu m-o forțat nimeni. Luam câte o coajă de pâine și-o țineam în gură, mâncam câte un picuț din ea, că simțeam o foame de lup. Și uite-așa...”.

„Măi, dă-o dracului de treabă, cu două facultăți, la ajutătoare!”

„De-aici în sat, este un băiat care nu învăța la școală nimica. Bunicu-său o vrut neapărat să intre la facultate. O intrat la facultate cu plată, particulară, în Timișoara. Și-o șezut un an și bănuiesc că nu s-o prezentat la examene, că n-o învățat. Intri, dar trebuie să te menții”, povestește Floarea Bolojan.

„Ilie o intrat la facultate în Timișoara și, după doi ani, o dat la a doua facultate. Frate-său o zis: «Nu da, că nu intri». «Să vedem». Și-o intrat. Da’ când o venit de la Timișoara, când o terminat cu facultățile, știi cum o fost? Așa ca degetul de slab, c-o învățat mult”.

Ridică arătătorul de la mâna stângă. „Slab, slab de tot era. Când să se angajeze, o dat examen pentru o școală din Tileagd. Noi de unde să știm că prin unele locuri se fac învârteli? Când o mers să vadă de post, i-or zis: nu ești la școala asta, ești la ajutătoare! Măi, dă-o dracului de treabă, cu două facultăți, la ajutătoare. Totuși, s-o dus. Nu mai știu cât o stat acolo, un an, doi, și-o deschis magazin după aia”.

Important, subliniază Floarea, e că băiatul „nu și-a luat nasul la purtare, când s-a văzut un picuț mai sus. El, cât o avut magazinul, când venea acasă și mai vedea câte-o bătrânică mergând pe marginea drumului, o lua cu el în mașină și-o ducea unde avea ea de mers. Zicea: «Mămică, mă uit la ele și te văd pe dumneata!»”. 

„Băieții n-au voie să plătească, toate le plătesc eu”

Faptul că Ilie Bolojan nu și-a continuat cariera ca profesor n-a reprezentat un eșec în ochii mamei. În Birtin, contează munca, să muncești, să fii harnic. Contează mai mult cum obții banii decât banii în sine. Contează dacă sunt munciți sau nemunciți.

„Care muncește și-i place să muncească, și câștigă banii, și-i împărțește așa cum trebuie, nu pe lăcomie, atunci altfel îs banii. Așa văd eu, c-așa am fost eu. Toate le plătesc eu. Băieții n-au voie să plătească. Am spus: cât trăiesc eu și pot împărți banii așa cum trebuie, plătesc eu. Când oi muri, treaba voastră”.

Chiar dacă fiii vor să îi dea un cadou ceva, Floarea spune că, dacă i se pare că darul e mai scump de 100 de lei, „le dau banii pe el”. 

„La noi, în Birtinu aista, sunt 147 de numere. Între care sunt case în care o murit și îs goale. Dar nu există un om să fie sărac. N-ai pe cine ajuta. Nu există unul. Cu oamenii care-s bolnavi, aceia nu pot, săracii. Dar care-s harnici... La televizor, aud că «n-avem ce lucra, n-avem ce mânca...». Să n-aibă! Să moară de foame pentru că nu le place să facă nimica. În general, pe tineri nu-i vezi mergând să lucre ceva. Nimica! Bani. Să-i finanțeze părinții și ei să meargă pe la disco, pe la petreceri”.

„S-o înscris în PNL că acolo i-o plăcut oamenii”

În politică, „Ilie s-o băgat de tânăr. S-o băgat în PNL, pentru că tata o ținut cu țărăniștii. Am avut neamuri care o fost cu liberalii. Astea erau partide mai bătrâne, vechi. Ilie s-o înscris în PNL că acolo i-o plăcut oamenii. Și când o fost prim-ministru, ioi, că am uitat cum îl cheamă, Tăriceanu, atunci l-au pus secretar general al Guvernului. Tăriceanu nouă atunci ne-o părut un om serios. Pe urmă, s-o prostit. O avut neveste. Și-o făcut și nuntă. Și Ilie o fost la nuntă... Acuma oamenii chiar se prostesc. Ce să-i faci...”.

Floarea Bolojan acceptă că vremurile s-au schimbat și acum e moda altfel. „Stau zece ani, se cunună, după aia, la un an, se divorțează. Nepotrivire de caracter. Da-n zece ani nu s-o potrivit?”. Cum Ilie e divorțat și are o nouă parteneră, Ioana, asistentă medicală, Floarea îi spune acesteia noră, iar mamei ei, „o muiere foarte harnică”, îi spune cuscră.

„Dragul mamei, nu demisiona la cererea PSD-ului!”

Despre cariera politică a băiatului, mama a adunat, de-a lungul anilor, fel și fel de gânduri. Se uită la știri și ține pasul cu discuțiile la zi. 

„E un băiat care nu mai are păreche, băiatul meu... Nu mai are păreche, așa un băiat bun. Nu-mi place de bucureșteni, în general, că dau în el ca-n sacul de box. Da’ nu merită, săracul! El o făcut Oradea Parisul României. Parisul României! Cred că și-acolo, la București, poate bate. Dar PSD-ul a tot votat contra lui, nu-l susține, ca să pice. Dacă pică, nu-i face mare rău, că vine acasă. Și scapă de stresul aista grozav”.

De la ea a cerut Ilie Bolojan voie să accepte posturile din Capitală.

„N-am vrut să meargă Ilie acolo (n.red. - la București) prima dată. Și dacă el tot o zis: «Mămică, ce zici, mă duc? Dacă te duc la București...». Mere beteșugul! Unde să mă duc eu la București, ce să fac eu la București? Că mor acolo, stând singură la bloc. Amu, l-am încurajat. I-am zis să meargă. «Dragul mamei, nu demisiona la cererea PSD-ului! Dacă ei vor să te dea afară, deie-te! Dar tu nu demisiona. Să vedem pe cine-or pune în locul tău și ce-or face după aceea!»”.

Dacă premierul are vreun defect, în opinia mamei sale, ar fi acela că e prea blând. „E sufletist de nu se poate. Și nu poate fi rău cu aceia care-s răi cu el. Îi foarte puternic. Așa am fost și eu. Și i-am spus: «Vezi că te-ai născut dintr-un pământ puternic! Așa să fii!». Nu l-am menajat amu. Fă ce știi că trebuie făcut. Nu pentru noi, pentru oameni, pentru pensionari. Fă ce trebuie pentru țară. Că nu vezi ce se-ntâmplă în războaiele astea pe-acolo? Îi jale, vai și-amar de capul lor, oamenii”.

„Ăia care-s cu bani mulți, miliardarii, ăia nu vor să plătească”

Soluția pentru economia României există, dar e una de sacrificiu. E soluția aplicată de Germania după 1945. Așa crede Floarea Bolojan: „Nemții au muncit ceva vreme doar pentru mâncare și salopete. Fără bani. Și-au făcut țara înapoi cum o fost. De ce n-am putea face și noi? Atuncea n-am mai putea cumpăra case pe la Dubai și pe la dracu’ știe pe-acolo”.

Ea, una, care nu mai poate munci, ar fi dispusă să cedeze pensia pe două luni. „Că orișice om trebuie să aibă puși deoparte bani să trăiască măcar două luni din ei”.

„Pensia mea e sub 3.000 de lei. N-am comentat că mi-a luat din ea. Dacă așa trebuie să facem, așa facem. Că marea majoritate a muncitorilor plătesc și ei. Ăia care-s cu bani mulți, miliardarii, ăia nu vor să plătească. Plătesc curentul. Nu consum, dar nu m-am comentat cu ei că de ce-o venit atâta. Acuma o venit cu zero, că-i plătit în cele luni. Am plătit 160 de lei curentul. Plătesc medicamentele, care-s aproape 400 de lei. Plătesc gozul (n.red. - gunoiul), apa și televizorul. În fiecare lună, ca la oraș. Ce rămâne eu împărțesc. Ăștia-s pentru asta, ăștia-s pentru asta. Așa am împărțit o viață întreagă. Vedeți ce-i aicea? Dintr-un salariu am făcut, amândoi, cu bărbatul meu”.

De aceea, Floarea nu înțelege cum de rămân primarii marilor orașe fără fonduri. „Lia Olguța (n.red. - Lia Olguța Vasilescu, primarul Craiovei) amu cere că n-are bani să plătească salariile. Dar pentru ce-o făcut târgul, cu două luni mai înainte, de Crăciun, și-o consumat atâta curent? Și-amu vine să ceară bani”.

„Cum putem trăi așa dacă ne sucim?”

Ce nu-i place la politicieni mamei premierului e „suceala”. „Ilie al meu n-o sărăcit el pe nimeni. Astea patru partide care-s în coaliție s-o întâlnit, o discutat ce vor să facă, asta, asta, sunteți de acord? Amu se-ntorc, se sucesc, cum ar veni. Că ele nu-s de acord, nici de asta, nici de ceea. Or, cum putem trăi așa dacă ne sucim? Ca și-o femeie care merge în fața primarului și spune da. Și peste un an, nu se potrivește. Nu există! Toți oamenii se potrivesc”.

PSD-ul e principala țintă a criticilor materne. „Ei tot timpul or condus. Dar n-o condus bine. C-o fost copii, nepoți ai comuniștilor, ai ălora mari. Mai sunt și de la ăștialalți care au avut părinți comuniști, dar nu-s răi așa, ca ei.

Nici președintele Nicușor Dan nu e scutit de reproșuri. „L-am votat. Ca și cu Vadim Tudor și cu Iliescu. El, când o venit acolo, după ce-o câștigat, cu pichiboambele s-o sărutat. Ești președinte, cum să te țuci cu pichiboambele de prin București? Hai să fim serioși! Mă, ce președintele sărăciei-i aista, de se țucă cu toate boambele?”. „Pichiboambele”, adică „pițipoancele”.

„Și încă ceva. E mic de statură. Ar trebui să fie mai înalt. L-ai văzut pe Iohannis a dracului? Nicușor, săracul, îi micuț și când vorbește stă și se gândește, mmmm. Nu e bine. Poate are cine să-l sfătuiască, dar poate că nu-i ascultă”.

„Cu Ilie vorbesc în fiecare zi”

Un scriitor sud-american afirma că galaxiile se rotesc în funcție de cum amestecă mama lui în oala cu fiertură. Aceea e mișcarea care hotărăște mersul și sensul lumii. Nu în birourile din București sau din alte părți ni se decide soarta. Undeva, departe de scena publică, e o mamă care urzește cu linguroiul în ciorba de fasole. 

Putin, pe care Floarea îl consideră „bolund, stricat la cap și mincinos”, Trump, „care are și el bolunzeniile lui, nu se poate spune că nu le are”, nu au nicio putere în această curte din Birtin, apărată de pensionarul special Cuțu și patrulată de o găină răzvrătită.

„Mai uit ce am făcut ieri, alaltăieri. Dar de ce-a fost mai demult, demult îmi aduc aminte ca și cum abia a fost”. Pe la Floarea mai trec nepoatele, „sunt amândouă la Cluj, când merg pe E60, care-i aproape, opresc și pe la mine. Cu Ilie, vorbesc în fiecare zi. De venit, vine la două săptămâni. Mai este de lucru aci, dar eu nu poci face nimica. Am grădină. Vin nora și cuscra. Sapă, săp și eu, punem oarece. Da’ ce-oi face? Nu-mi place să stau”.

Nu se vede trăind la oraș. „Cel puțin, aici ies afară, mă duc în grădină, mă duc până la ghine, eventual, mă mai întâlnesc cu vecini. Știi cum e, când ești bătrân, simți nevoia și să vorbești cu cineva. Simți nevoia... Așa de bine-mi pare când mai vine cineva să mai stăm la povești. Mai povestim una, alta, și ce nu trebuie, că de, oameni suntem”.

Când au ajuns rușii în Birtin

Floarea era „fătuță”, avea 6 ani când s-a terminat războiul. Dar ține minte cum și ce-a fost în sat atunci. Cum prindeau grănicerii cocoșii cu pene negre în coadă, să-și pună penele la pălărie. 

„Granița cu Ungaria era aici, la pădure, aproape de Dealul Crucii. Într-o noapte, o plecat ungurii. Și dimineața, maica cosea la mașină. Două fete de pe ulița noastră or venit să le coase ceva. Gardul nu era așa sus, era mai jos gardul. Fetele au ieșit în drum. Tata m-o suit pe gard, am stat pe gard, frumos. Și-atunci o venit o mașină, parcă o văd și-amu, cu trei militari români și cu tricolorul. Zice tata către mine: când ajung aci, să zici «Bine-ați venit, dragi români!». Cum să nu zic! «Bine v-am găsit! Dar aveți grijă. În urma noastră, vin rușii, armata rusă. Și-s niște oameni sălbateci. Tineretul să fugă la pădure, că ei în pădure nu se bagă, că se tem. Fugiți la pădure!»”.

În Birtin au ajuns apoi rușii. „Ioi, mânce-i pustia! Să nu-i dorească nimeni. Am mers cu tata la niște pământ ce-aveam aci, lângă barieră, s-aducem niște dovleci, să-i fierbem la porci. Pe drum, zice tata: «Ioi, Doamne, vin trei ruși». Erau acolo, pe deal, două fete și-o femeie, săpau cartofi. Ele, săracele, nu s-o uitat cine vine pe drum. Rușii o fugit după ele. Femeia era gravidă, n-o putut fugi așa iute. Fetele o fugit și-o ajuns la case. Pe femeia aceea o tras-o în smidă. Smida e o pădurice, așa. Tata nu mi-o spus ce și cum, hai, să merem. Mai târziu, am aflat că rușii și-o bătut joc de ea, de femeia aceea. O născut o fată și-i ziceau oamenii Rusoaica. Da’ nu era, nu era, c-o fost gravidă femeia. Da, asta s-o-ntâmplat. Rușii”.

Floarea Bolojan își aduce aminte și cum rușii „o-mpușcat doi oameni. Că nu le-o plăcut de ei”. „Unul era un văr de-al mamei mele. Avea o nevastă frumoasă, frumoasă. Plecase să spele rufele la vale. Rușii l-au găsit numai pe el acasă. Au căutat prin curte după muiere, apoi s-o supărat. L-o-mpușcat pe loc, vărul mamei o căzut peste o covată, unde erau puse rufe la muiat. Celălalt pe care l-o împușcat o fost birău ((n.red. - primar) la noi în sat. Bolojan Dumitru îl chema. Asta e”.