Despre ultimul vis in germana din acel sat

Visele sunt locuri importante. Locuri unde iti poti creste padurea ta, in care nu intra nimeni cu drujba. In care poti tine capul ridicat, de unde, poate, in viata de toate zilele te-ai obisnuit cu el plecat. In care ai iar organele pierdute, si vezi iar, sau alergi iar, sau inoti. In care te simti […] The post Despre ultimul vis in germana din acel sat appeared first on Presa Oradea.  Visele sunt locuri importante. Locuri unde iti poti creste padurea ta, in care nu intra nimeni cu drujba. In care poti tine capul ridicat, de unde, poate, in viata de toate zilele te-ai obisnuit cu el plecat. In care ai iar organele pierdute, si vezi iar, sau alergi iar, sau inoti. In care te simti pe tine insuti aproape de fericire, si te auzi cantand. Intr-o limba care aproape a murit. In cazul asta, germana. O privesc, in biserica aceea de sat bogat si tihnit, cat o catedrala mai mica. Penultima/ultima din specia lor. A nemtilor din Sanleani, din nordul Diecezei Romano-Catolice de Timisoara. A svabilor. Nu mai are cu cine vorbi germana, decat cu inca o sateanca. Si telefonul. Si un program la radio. Si cate o rugaciune, uneori, in biserica. In curand va pleca si ea. Nu acolo unde plecam toti, de final, ci intr-o statie intermediara, in Germania, la copii. Si vecina ei va ramane singura, de nu va avea prevederea sa se retraga ea de tot, inainte. Si gata. Asa se va termina tot. Cum se duc lucrurile Am mai vorbit cu oameni ce-s ultimii din felul lor, undeva. Imi aduc aminte de Franzi clopotarul, din Iecea Mica, Banat, unde bisericii catolice ii crescusera iconostas, si flori de plastic in aghesmatar, si popa ortodox in altar. Si antena lui satelit (a lui Franzi, nu a talibanului orto - da, da, nu folosesc vorbele gresit, era unul din putinii care semnasera pentru caterisirea mitropolitului Nicolae Corneanu pentru ca se impartasise la greco-catolici), pe coama casei, prin care cauta, ca pe apa, un post in limba germana. Si ochii lui. Era in toamna lui 2008. Nu am retinut fetele noilor mei vecini, intr-un bloc unde stau cam tot de-atunci. Dar ochii lui Franzi clopotarul nu i-am uitat. Ultimul neamt din Iecea Mica. Atunci. ,,Ce sa facem?" Spun ochii astia, intr-o limba universala a resemnarii. Da, candva a fost altfel, lucrurile s-au schimbat. Ce sa facem? O sa murim si va trece tot. Asta e mersul istoriei. Atata a fost. Cam asta e ideea din acesti ochi. Nu iti trebuie mult sa intelegi. Pui cateva intrebari, omul din fata ta intelege ca-ti pasa de el, apoi vine o tacere-impreuna. Cam ca la cimitir, cand totul a fost spus, si tacerea uneste inimile inca ramase la lumina. Poate ar trebui sa trec de pesimism. E o zi asa de frumoasa, o lumina superba, ca de scaldatoare a vrabiilor, in care sa se sparga, in fire mici si mangaietoare, tremurul aripilor lor. Plec din Timisoara cu un tren international pe care se vorbeste de Sf. Marton, tocmai fusesem de cteva zile la Alba Iulia, la locul de veci al lui Marton Aron, episcop romano-catolic de pie memorie, lumea e mica, uite cat e lumea de mica. Apoi Aradul, parintele Szabo Peter ce ma astepta pe peron, in gara care mi-a fost candva casa, 10 ani de zile, in care am deschis ochii si unde as fi putut invata si maghiara si germana, de nu ar fi fost bunicul oltean. Cu soarele inca-diminetii, o bataie in usa si spre cei de demult, ai mei, care nu mai sunt. Un barbat inalt, singurul suflet in peronul luminat - nici macar randunicile din faldurile acoperisului liniei 1 nu sunt acolo. Nu-mi inchipui familii de aici fara sa fie mixte. Nu-mi inchipui sa nu stii sa dai buna ziua in limba celui de langa tine. Probabil ele exista, dar nu mi le inchipui eu. Doar ca cel de langa tine e altul, azi. S-au schimbat toate. De la Teri-neni care ne ajuta la incheiat botoseii la gradinita, si educatoarea de grupa cealalta, germana, mereu cu un halat albastru pe ea, la numele strazii pe care mi-era gradinita, la 10 minute de locul unde suntem acum - pe atunci era Krupskaia, acum e Onisifor Ghibu. O luam spre Sanleani. E aproape. Nu e mult timp de povestit. Dar vorbiseram deja la telefon. Stim in ce coordonate am dorit sa ma misc azi. Are legatura cu o discutie pe care am purtat-o in februarie, in Buzias, despre ultimii svabi din zona unde e preot interlocutorul meu. Atunci ne-am cunoscut, dimineata, cu ceva inainte de o competitie de... degustat carnati. De altfel, o buna modalitate de a tine aproape o comunitate. Cea a germanilor din Banat si din imprejurimi. Eram in sala mare a Hotelului Parc cand au intrat cativa barbati, dintre care unul cu o calcatura de episcop. Stiu extrem de bine cum calca un episcop - ok, unul din lumea civilizata, mai degraba. Un mod solemn dar si rotund-lunecos, care impune si cere atentie si reverentiozitate. Intreb cine e - sigur, episcop nu putea fi, ca ii stiu pe toti din tara, cei de dincolo de ortodoxie, care s-ar fi potrivit tiparului clasic. Totusi, nu eram departe - mi s-a spus ca e preot catolic si, cum gaseam inedit ca e acolo, am purtat o discutie, pentru un interviu. Asa am aflat de locul unde se mai aude germana in biserica, dar ca nu va mai tine mult timp. Si am desenat, mai mult in gandul meu, o idee cum ca ar fi fain de scris despre asta, candva. Numai ca, uneori, ideile bat cu un deget destul de persistent in tablaria noasta, s-au legat cateva lucruri si... trenul cu Sfantul Marton, Aradul, fuga prin locurile unde am copilarit, cateva amintiri comune din anii de atunci - parintele Szabo aici si-a inceput activitatea – un cot la dreapta de pe drumul national si... puf!, Sanleani. Un strop de germana, in Sanleani Mergem in crescendo, desi nu stiam inca. Prima biserica mi s-a parut mare, apoi, a doua, si mai mare, apoi a treia... chiar mare. Cumva ma face sa zambesc. Sunt mult mai degraba obisnuita cu altceva, in ceea ce priveste bisericile catolice. Romano-catolice. Cu cele de oras, chiar mai de cartier dar de oras mare, sau din capitalele Europei. Cu preoti pe care, de cele mai multe ori, ii stiu, si cu care am o relatie de colaborare, de amicitie, de prietenie, oameni cu ranguri diferite, preoti, episcopi, cardinali, papa. Adica la papa stiam ce astept, cu ce straie va veni, unde, cum va fi tipicul, cum sa fiu pregatita sa pozez cand se va apropia de miresele de la Audienta Papala, cu ce obiectiv pozez cand va ajunge la trei metri de mine, printre oameni. Acum e altfel. Si parca iau totul, absolut totul de la inceput. Si asa si este bine. Sa ma explic. Am intrat in biserica impreuna cu un om pe care il stiam doar putintel, care imi spusese cate ceva despre locurile pe care le pastoreste. Dar, atunci cand m-a lasat in nava, la discutii cu doamna pe care o asteptasem, si careia deja ii spusese de mine, prin spatele meu ajunsese in sarcristie un civil. Acum aparea in altar un preot. In alb, violet, parca o idee mai inalt, parca o idee mai distant. Realizez, brusc, ca e prima slujba la care o sa asist, condusa de un aproape-necunoscut, pentru ultimii trei ani, de la cea prima la care am asistat tinuta de patriarhul catolic al Venetiei, Francesco Moraglia. (Da, Venetia are patriarh, dati un google daca nu credeti). Aceeasi inaltime, aceeasi sculptura uscata a fetei, o distanta fata de enoriasi, in timpul slujbei, care se topeste, macar la arhiepiscopul Moraglia, cand nu slujeste. E interesant sa asisti la o prima (pentru tine) slujba a unui preot, iti da o idee cum e pentru enoriasii unui loc, cand primesc preot nou, pe care ideal ar fi sa aiba pentru ce sa-l respecte si care sa-I calauzeasca. Dar aici se intampla toate astea, si chiar o idee mai mult Preotul nu e doar legatura celor de aici cu Dumnezeul in care cred - pentru unii este firava ata ce-i mai leaga de limba lor. Si de aici incepe tristetea zilei. Aici, limba germana moare. Vorbesc cu doamna Maria Karl, inainte sa inceapa slujba. Si putin dupa. Germana e limba ei materna, e chiar din locul in care ne aflam, si aici a facut si scoala. In germana. A lucrat in Arad, a iesit la pensie. Sotul nu mai e.