Despre intrarea impreuna pe usa evreilor timisoreni

Imi aduc aminte de painea primita in vecini, in copilarie, cu Rosh Hashanah acesta. Nu de la a avea si a nu avea, ci de la cat de buna era bucatica de paine ,,de la altii", pe care o rontaiam nu de foame ci de pofta, alaturi de ceilalti copii, pentru ca nimic nu era […] The post Despre intrarea impreuna pe usa evreilor timisoreni appeared first on Presa Oradea.  Imi aduc aminte de painea primita in vecini, in copilarie, cu Rosh Hashanah acesta. Nu de la a avea si a nu avea, ci de la cat de buna era bucatica de paine ,,de la altii", pe care o rontaiam nu de foame ci de pofta, alaturi de ceilalti copii, pentru ca nimic nu era mai bun decat lucrul primit, in care celalalt se punea intrucatva, ca sa traiasca prin tine, si tu prin el, inca putin. Asa e si acum, aceeasi senzatie - Noul An evreiesc, la care am ajuns, ca in atatia ani, din drag de a fi alaturi de prietenii nostri, de "pata de culoare" fara de care nu-ti poti inchipui Timisoara veche, fara de care n-ai vrea sa ajungi sa vezi Timisoara noua… E Rosh Hashanah, deci ne repetam, in gand, fiecare, inainte de a ajunge la sinagoga din Cetate, formula magica, replica - raspuns, prin care se trece, cu bine, pragul dintre ani. Am pus inca de dimineata pe pagina mea de Fb un shofar, cu mere si miere langa el. Cine stie, stie, cine nu, ori va intreba, candva, ori e dintre-aceia care nu-nvata niciodata, si care pot trai si metaboliza la nesfarsit cu doar spatiul de langa ei. In Timisoara veche, noi am fost deprinsi altcumva, si ne bucuram prietenii vechi prin alaturare, prin imbratisarea in momentele de sarbatorire sau comemorare, prin deschiderea de a fi aproape la frumoasa intindere de bucati de mar inmuiate in miere, de piaza buna. Pentru mine, intalnirile in "teritoriul diplomatic" al sinagogilor din oras au fost - cu foarte vagi exceptii - reconfirmari si recunoasteri gen "soarta buna" (ca tot s-a dus recent si Vasile Andru) - spus simplu, trebuie ca cei cu care ma intersectez aici sunt dintre cei sensibili la vibratia veche si buna a orasului, cu respect si dragoste fata de alteritate, cu un oarecare staif, ca un apus de soare intamplat langa o mare calda, chiar daca dupa un mic cutremur. Cutremurele, de toate felurile, au devenit o constanta in viata unei mici comunitati evreiesti din Romania. Imputinarea care macina, lipsa de atentie din partea autoritatilor, relatiile uneori ciudate, desfasurate sub semnul unui ecumenism mimat, cu majoritarii, sunt doat unele dintre miscarile tectonice nenascute sub zodia tihnei, care pun la incercare viata evreilor ramasi in Timisoara, si a celor din jurul lor. Si iata ca, la aceasta intrare intr-un nou an, cadoul sortii a fost inca unul dur. Luciana Friedmann, zana cu ochi verzi cu care am impartit bancile facultatii, o vreme, si care conduce deja de niste ani Comunitatea Evreilor din Timisoara, vorbeste celor care, chiar pe o ploaie caineasca, au umplut sinagoga, despre ultimele incercari. Marea furtuna din Banat, de la mijloc de septembrie, pe langa ca a omorat oameni si pasari si copaci, langa noi, a dus la avarierea grava a unor cladiri, iar printre ele este si Sinagoga de pe Strada Resitei. In seara furtunii, primul drum l-am facut pe Resitei, la sinagoga. Aflasem ca a cazut acoperisul, mototolit de furtuna, si una din turle. Nu era vorba doar de curiozitate jurnalistica, de dorinta de a fi acolo unde s-a intamplat ceva important - era vorba si despre prieteni. Prieteni a caror casa, una din trei, ajunsese intr-o stare grava si trista. Am plecat de acolo cu Stelele lui David in mana, incercand sa nu am miscari repezite, de hot. Stiu ce trebuie sa fac de arde o biserica catolica langa mine, din cursurile pe care le-am facut la Vatican - incerc sa salvez ostia. E lucrul considerat cel mai important in acea casa de rugaciune. In aceasta casa de rugaciune, de dupa furtuna, banuiesc ca ce e pe interior sta bine, dar alt simbol aparte e jos si, la cati srangatori sunt in jur, mai bine vine cu mine. E ciudat. Acum vreo 25 de ani, o Hanuka aici. Apoi, mai incoace, acum vreo 12 ani, un material al meu, pentru care pozasem aceste stele, incepea asa: ,,Peste sinagogile din Timisoara apun vremurile. Dar ele, cu Steaua lui David in varf, ca un paratrasnet, isi cauta geana de lumina". Acum, stelele astea sunt jos, in mainile mele, la mine pe umeri. Oare exista formula gen ,,sacrilegiu de salvare"? As fi vrut sa nu trebuiasca sa le ating niciodata. Cu toate astea, ma bucur ca le-am putut salva. Le luam cu noi, cu Arthur si cu Mihai, in timp ce cautam sa vedem ce alte dezastre au ramas in oras - inclusiv la Sinagoga din Traian. Intre timp, Luciana, pe care o anuntasem ce si cum, si ce am la mine, ma roaga sa ne sunam urgent. Si se bucura. Si, incet-incet, incep sa ma conving ca nu am facut un lucru rau, ca are rost.  Suntem deja la Traian, sinagoga de aici nu are mai nimic, putem pleca spre intrarea in oras unde poarta de intrare, din capuseli, a Municipalitatii, a omorat un om. Candva ajungem si la Comunitate, si facem predarea efectelor. Ce lumina te umple, cand poti ajuta! Iar un simbol e important - e ceva de unde incepe durerea sau, dupa ea, vindecarea. Dar evreii nostri au o capacitate de a se organiza si a se vindeca deosebite - in cateva zile, nu mult, vreo doua, sinagoga lovita de furtuna e iar acoperita, iar prietenii ce tin de ea au taria si de a se organiza pentru noul an, primindu-ne cu zambet. Despre incercarea aceasta ne vorbeste Luciana, in seara care ne-a strans laolalta. Parca toate aviversarile evreilor sunt si, macar un pic, comemorari. Dar e bine sa fie asa - sa nu se uite nimic, sa se aseze toate intamplarile la locul lor, sa se cumpaneasca si sa se invete ceva dupa ele. Si ma simt iar evreica, odata cu ei, din vreo gena pierduta a familiei - nu legat de credinta, ci doar prin felul in care mai poti privi viata, dincolo de vizeta ta, din unghi aparte, iscoditor altfel, si altfel intelept. Luminile, rugaciunile, speechurile, amintirea numelui lui Nicolae Corneanu pe care Marius Florescu, preot ortodox, o face, firesc, in aceasta sinagoga, fotografiile, imbratisarile, merele, strugurii si mierea, si, afara, ploaia ca un caine ud, care se gudura, acum, daca tot n-a reusit sa ne tine departe. Mierea aceasta. E ceva cu ea. E aparte. Si atunci ma loveste amintirea din copilaria mica. Si strada pe care atunci, acum aproape 40 de ani, se ajungea cu un tramvai ce pornea din apropiere de noi, cei de-acum, in capatul indepartat al Ronatului, unde vecina de langa noi, din stanga noastra, rupea copiilor din painea ei, desi aveam si noi, toti - mierea asta aparte e din acelasi regn al impartelii bune, al bucuriei de-a te invecina tihnit cu cel de langa tine. Zambesc tinerei pe care apucasem sa o-ntreb de miere - ea-mi raspunde cu o eticheta, raspunsul adevarat e, probabil, in amintirea de demult, in amintiri ce tivesc cu fir aurit sau de zgura, totul, dupa felul evreilor nostri-ntelepti, pe al caror teritoriu fiind, boala se ia, de bine. Sunt in preajma mierii si merelor, la finele zilei de lucru, o zi in care a inghesuit in ea si una din cele mai incercari din viata mea, si ma cred deja la momentul relaxarii de dinainte de somn sau lesin, cand o doamna draguta, care-mi zambise toata seara, cum ma foiam, pozand, fara sa stiu cine e, ma intreaba ce senzatie am trait, cu Stelele lui David in maini. Aha - de aia mi-ati zambit cat lucram - zic. Aproba. Si-i spun de sapoul articolului de demult, si ma loveste un val de emotie, in usa sinagogii, si-mi zic ca, uite, nu stim niciodata cand se termina o zi, sau de unde incepe si se termina un rost, un rostru. Si nu se termina nici asa - putin si mai tarziu, la masa cu prieteni, printre prieteni, bucuria painii frante (da, alt simbol ce are si traiect religios) transformata in bucuria mierii cu mere, ajunge la cel mai neobisnuit (in bine) vin pe care l-am baut in viata mea, si vine timpul povestilor, si decanul meu, Robert Reisz, ma intreaba ce e cu o anumita vorba pe care i-o tot spuneam, despre evrei, in care ma subincludeam, si-i explic cumva peste capul lui Silviu Rogobete, de la Politologie, tot de la noi, cum e cu legatura mea cu Comunitatea, si intamplari nostime de demult, si totul curge atata de cald si de bine de parc-am fi intr-o noapte de vara, pe podul Guglie, cu un pahar de ceva kosher in mana,  la intrarea in primul ghetou al lumii, intr-un moment cand, inca, totul s-ar fi putut si altfel. Mai incoace, cu o zi inainte sa scriu gandurile astea, mama unei prietene imi spune, in confortabila absenta a fetei ei, ca Despi a plans cand m-a vazut in fotografie, cu Stelele lui David in mana. Se pare ca are sens, ca a ne culcusi impreuna in gandul bun, pentru cel de aproape, inca incalzeste. Zile aparte de septembrie, intamplari aparte. Nu e prima data cand o frantura din lumea credintei isi gaseste odihna si alinare in palma unui necredincios. Viata e bizara. Si, probabil, plina de invataturi mai greu de deslusit, care doar e bine sa fie puse undeva, spre decantare. Am intrat, impreuna cu evreii Timisoarei, in noul an, 5778, dupa traditia lor. Dupa traditia noastra, a celor legati in snopi, pe prietenii, un an nou incepe mereu  cu intrarea pe o usa, impreuna. E prima lectie a Banatului, de care trebuie sa avem grija sa nu se piarda, cu… timpurile noi… si cu… oamenii noi… Ramona Balutescu The post Despre intrarea impreuna pe usa evreilor timisoreni appeared first on Presa Oradea.