Despre cum si-a dus o mama copilul peste deal, la botez

-Nu merge la mama! - a strigat, cu oarecare disperare in voce. Sau exasperare - nu mai stiu. Probabil ma credea in stare de orice si nu voia sa-si supuna mama unui sir de intrebari care s-o oboseasca asa cum il oboseam eu uneori pe el. Dar era totul destul de nou pentru mine, visam […] The post Despre cum si-a dus o mama copilul peste deal, la botez appeared first on Presa Oradea.  -Nu merge la mama! - a strigat, cu oarecare disperare in voce. Sau exasperare - nu mai stiu. Probabil ma credea in stare de orice si nu voia sa-si supuna mama unui sir de intrebari care s-o oboseasca asa cum il oboseam eu uneori pe el. Dar era totul destul de nou pentru mine, visam materiale - articole – cu volute interesante intre prezent si trecut, cu subtitrari dinspre radacini, cu istorie vie, cu… din astea. Insa, daca mi-a spus sa nu ma duc, nu m-am dus. Uneori chiar il ascultam. Au trecut ani, si mama si tata erau dusi deja, era iarna, iarna aceasta, ultima, imi arata niste cutite dintr-un set mai aparte, am luat unul in mana, pretaluindu-l, si i-am spus: Precis se infige usor in usa. Si m-am uitat cu coada ochiului la usa cea mai apropiata. - Nu da cu cutitul in usa! – a sarit – nu a strigat, de data aceasta – cu o doza destul de mare de ingrijorare, totusi. Mi-am amintit faza cu "Nu merge la mama". Chiar ma crede in stare de orice… Si are dreptate, desi nu stiu daca e neaparat de bine. Sunt capabila de orice. Dar nu din cele care ar face rau unui apropiat. Mere si trandafiri Ii amintesc de ziua de cand s-a speriat ca merg cu intrebarile mele de ziarist nesatios la mama lui. Trecusera ani… Nu mai e cui sa pun intrebarile acelea. Sunt doar lucruri despre ea, despre tata, despre locul acela, despre istorie, despre trecut, pe care mi le-a spus in timp. Si care s-au adunat nu doar in memoria aceea mare, comuna, ci, cumva, aparte, si intr-un folder cu "lucruri speciale", unde se strang cele pe care le tii "pentru candva", pentru ca stii ca va veni ziua lor, cand vor rodi spre mai mult. Nu mai e mama, nu am ajuns cand si-a luat ramas bun de la ea, desi in astfel de momente trebuie sa fii alaturi de prieteni, ca sa stie, exact atunci, mai ales atunci, ca cineva e langa ei mereu. Pentru ca atunci ti-e cel mai frig. Nu eram in tara, m-am caznit numai eu stiu cum sa leg lucruri, rute, avioane, distante, prieteni, flori, ca in ziua aceea sa ajung acolo, departe. Am aflat tarziu, inainte sa urc in avion, ca, din cauza neghiobiei cuiva, cazuse tot esafodajul. Purtasem toata noaptea in maini trandafirii in numar par, pentru a doua zi, pentru ca in Romania nu va mai fi fost timp de luat flori. Am ramas cu trandafirii si cu durerea ca nu am putut fi aproape atunci cand a trebuit. Sunt uscati, in camera mea mijlocie. Alaturi de alte amintiri uscate, care dor. Era iarna, nu voiam sa incerc cutitul in usa, era doar o remarca - nu i-as fi stricat usa locului aceluia primitor. Dupa ce i-am amintit cum n-am ajuns prima data la mama, apoi a doua data, la ultimul drum, l-am intrebat: Vrei sa vin acum, dupa Craciun, la liturghie? Mi-a spus - mai bine vino in martie, cand va fi un an. E martie, e miercuri, ma uit la usa aceea fara urme de cutit in timp ce imi spune ca… duminica este… Venise timpul. Oare chiar nu are nici o urma pe ea,de cutit, usa? Ma uit cand o trage sa-mi aleaga niste mere. Nu vreau mere, dintre unul verde si unul rosu, pe care le aduce, iau, totusi, marul verde, spun: bine, il iau pe asta. Zice simplu, cumva trist: ai dreptate, e mai bun ca cel rosu. Acum cinci ani m-ar fi infuriat, as fi lasat marul verde pe masa si l-as fi luat pe cel rosu, a fronda, ca sa nu creada ca tin sa aleg pentru mine ce e mai bun. Dar acum il cunosc mai bine: stiu ca da cu drag din ce are mai bun, ca se bucura sa iei. Si tac. E tot ceva ce am invatat in ani. Ca uneori e mai bine sa taci, cu el alaturi, si sa lasi sa se astearna lucrurile asa cum au cazut. Adevarul e ca eu nu mananc mere. Sau mananc rar. Si nu am reusit sa mananc niciodata vreun mar de la el. Erau mereu frumoase, verzi sau galbene, niciodata rosii, pana acum, invelite in servetele rosii. Mereu, servetele rosii. Ii spuneam in decembrie ca el a avut mereu servetele rosii. Zice: A, nu - asa le-ai prins tu. Ma uit la marul verde, pe tren. Cinci ore de tren pana acasa, mananc absolut toate celelalte bucate, de care se ingrijise sa le am pe drum, in afara de marul verde. E ceva cu merele astea, greu de explicat. Ca si cum ar putea fi purtatoare de chintesente, mai degraba ca mandarinele, ca ciocolata, ca ardeii din sandwich, ca servetelele. Ca un izvor primordial, care curge mai de dinainte decat orice. "Cum inaintea mea n-a fost substanta decat in cele vecinice ca mine"… Nu sunt dusa - doar am o chestie cu merele. Mi-e greu sa ma apuc sa mananc un mar. Dupa prima muscatura merge lesne totul. Doar ideea de a incepe sa distrug ceva eminamente rotund si nu tocmai gustos ma racaie. Niciodata pana acum n-am reusit sa mananc un mar de la el, de atatia ani. Imi spun ca marul acesta il voi manca, totusi. Candva. E deja joi spre dimineata, sambata va incepe drumul spre locul pe care nu l-am putut cunoaste atunci, demult. Locul gol. Inceput de noapte Stratigrafia rucsacului. Repede, am avut o mie de lucruri de facut, nu mai e timp, trebuie sa ajung urgent la bus, apoi la Sibiu. Zona foto, din rucsac, zona mancare, zona ploaie, zona porumbel cu paramixoviroza. Nu mai am timp, efectiv nu mai exista timp pentru a insfaca un pulover si o caciula, plec asa. A – si marul. Asta nu stiu ce zona e. Restitutio in integrum, cred. Desi e mai greu de explicat de ce. Bus prins, exista miracole! Durere de cap - a, si medicamentele le-am uitat. La Timisoara era primavara, cald, viorele, la Sibiu e zapada. E deja noapte. Turnisor, fug la clinica de aproape de casa lui Johannis, n-am uitat locurile, doar nu tin sa le vad - am treaba. Fotografii, imbratisari, las in spate o viata mai buna la care am putut pune umarul. Apoi piata de flori, inainte de un alt bus. Gasesc trandafiri. Nu ca cei din Milano, de acum un an, ci ca cei cu multe flori pe tije, de altundeva, din momente aparte. E mai bine asa. Prind bus de Targu Mures, la mustata. Hranesc puiul, il adap - sticla lui va deveni apa trandafirilor, pana ajung. Mures. Gara dezolanta. Petrec inceputul zilei de 8 martie cu doua doamne ceferist amabile, care imi ofera si suc si prajituri. Nu vreau suc si prajituri. Dar povestim putin despre ce-a fost cefereul… Urc in tren. N-am fost niciodata la Reghin cu trenul. In fapt nici nu voi ajunge la Reghin, cred. Cred ca o sa cobor cu o statie inainte - o sa vad ce simt pe moment. Acel moment. In acest moment, undeva pe o linie din Mures, simt o pasta mai mult vascoasa de furie amestecata cu tristete. Un prieten imi povestea in noapte cum n-a mai intrat in biserica din satul lui, satul spre care merg, de cand i-au schimbat chipul hotii ei. Simt, prin materialul rucsacului, rotundul marului din servetelul rosu, intr-o parte. Voi cobori in Petelea. In Reghin as avea un loc sa trag, si pe cineva amabil sa ma duca dimineata acolo unde trebuie sa ajung. Dar n-ar mai fi timp sa vad biserica furata. Si cimitirul. Sunt singurul suflet care coboara in Petelea, in afara de porumbel. Stelele sunt mari, in noapte, si luna are nostalgii proaspete despre clipa, deloc departata, cand era plina. Asa ca lumina este. Dar e si frig. Mut porumbelul din gentuta lui, la piept, in haina. Mi-e frig, ar fi trebuit sa iau puloverul si caciula, dar poate n-as mai fi prins busul. E bine si-asa. Dupa GPS-ul de pe tableta, cea din dreapta e biserica greco-catolica de aici. Uite ca se poate. Desi precis e noua. Fac o poza. Dau cu blit. Iese ceva ciudat, cand ma uit la ce-am facut. Respiratia mea transformata in abur inconjoara, in fotografie, biserica. Cred ca e mai frig decat gasisem pe weather.com. Nici nu ma cert cu multi caini. Se termina Petelea, incerc sa nu ma las flecita de masini mari pana ajung la Reghin. Viori, tablite, hanuri - e bine, pe aici era mai scurt. Fac dreapta. De aici incepe adevaratul drum spre Habic. Spre povestea care nu a fost scrisa. Reghinul e undeva la stanga, acum – casa cardinalului Todea, istoria, omul bun cu care vorbisem cu o zi inainte si care ma invitase in casa lui. Ce mare lucru e sa te invite cineva in casa lui, cand e tarziu, e greu si e multa oboseala in spate. Parintele acela nici nu stie ce bine mi-a facut, chiar daca nu am ajuns sa-l folosesc. E mai bine asa - avem o trebusoara de facut de dimineata in Habic. Sub o lumina prietena Cassiopeia lumineaza aparte deasupra aburilor unui combinat din oras, cumva prietenos - mereu m-am inteles bine cu Cassiopeia, de demult, din multe demulturi lungi, in snopi, in noapte, cand stelele erau singurul interlocutor. Pozez uneori lucruri pe drum, fara trepied, desi ar fi fost bun unul – in caz ca animalele padurii n-au somn – din mana, ca o incercare a cat imi pot tine respiratia, pentru a nu afecta timpul lung de expunere, si pentru a-mi spune ca nu tremur – tremur, mut sticla cu trandafirii, si tot, pentru un unghi bun, ies fotografii ca o zi luminata altfel, ciudat, ca un fund de mare unde fotonii se chinuie sa ajunga si unde nimic rau nu se poate intampla, sub o astfel de lumina. E ca dintr-o alta lume. Mai buna. Ingheata apa la trandafiri desi o leagan in mers si o si scutur din cand in cand. Scot un baton de ciocolata cu caramel - aproape imi rup dintii la prima muscatura. Caramelul e sticla, se sparge greu, cu tandari, intre dinti. Poate chiar e mai frig decat credeam - imi spun, si zambesc. Parintele din Reghin imi spusese ca a facut si el armata dar nu ar face asa ceva, sa marsaluiasca o noapte, iarna, printr-o padure. Si eu am facut armata si stiu ca noptile se termina mereu, si frigul se termina, si tot, si am destule cu care sa-mi utilez mintea pana la dimineata. Nu e niciodata mai frig decat a fost si inainte, de ti-a mai fost frig. Nu e niciodata mai greu decat a fost si inainte, de ai mai dat de greu. Inca mi-e foame, am destula mancare la mine, bag mana dupa ceva nou. Rotundul marului - nu, inca nu e timpul lui, apuc un kiwi fara legenda, fara chintesente, fara Dante. Undeva, departe, dupa dealuri, dupa – cu mult – universul cunoscut mie, se crapa de zi. Asa, primele fosnete, primele adieri - adica. Doar nenorocitul de Petrom de pe GPS nu mai vrea sa se arate. Asta in cazul ca merg bine - tableta imi spune ca sunt altundeva, in drum spre alt sat. Dar nu se poate - restul detaliilor se potrivesc. Poate si drumul e mai lung decat credeam. Inceputul de drum greu, nepavat Acum 50 si ceva de ani, o mama pleca pe aici, peste dealuri, tot iarna, sa-si boteze copilul in alt sat, acolo unde se putea. Biserica lor fusese interzisa de catre comunisti, preotul familiei lor, unul, cel mare, era la inchisoare, nu se stia cand va iesi, nu se stia de va iesi. Nu se stia de se va auzi vreodata revenirea luminii. Nu se stia nimic, pe atunci, in anii '50. Doar ca pruncutul nascut la inceput de decembrie trebuia botezat. Si a plecat maica peste dealuri, cu el in brate, pana la biserica romano-catolica, unde s-a putut, ca sa nu-si tradeze credinta, ca sa-i dea lumina, cum o stia ea fiind, de la acelasi loc ca lumina pierduta a lor. Era greco-catolica. Fusese – dupa mai-marii tarii. Dupa suflet inca era. Si asa s-a si stins acum un an. Trec si eu aceleasi dealuri, drumul e asfaltat, acolo unde sunt acum, si precis nu e asa de frig ca atunci, in '57, si porumbelul din sanul meu se misca putin, la caldura, deranjat doar ca-l hurduc uneori. Matusa Lucretia nu mai e, s-a dus dupa sotul ei, Simion, dincolo de toate dealurile, dincolo de toti muntii, in loc luminat, in loc cu verdeata, in loc de odihna, de unde au fugit toata durerea, intristarea si suspinarea. "Au fugit" - asa ar trebui sa fie, nu "a fugit"… Ca sunt atatea… Ma gandesc de unde stiu cum si-a botezat mama feciorul. Am citit undeva, oare? Cautasem pe tren, pe net, poate nu dadusem bine cuvintele de cautare, nu am gasit. Dar acum am timp sa ma gandesc, si-mi aduc aminte inflexiunile vocii care spunea lucrurile astea, si culoarea fotoliilor din jur, cand le auzeam. Mi-a povestit el, Virgil, candva, mai demult, despre cum a fost cand l-a dus mama lui la botez. Oare chiar s-o fi dus intristarea, pentru ea?… Ma gandesc cum era, oare, sa-ti curga viata si sa nu mai poti intra in biserica ta, pentru ca au luat-o altii. Niste zeci de ani, pentru ca nu era libertate. Alte zeci de ani, pentru ca doar se mimeaza libertatea. Sa mergi cu pruncutul tau sa-l increstinezi peste dealuri, departe, iarna, ca sa nu moara copilul nebotezat, iar de va trai, sa fie ferit de rau. N-a murit copilul, a iesit si unchiul lui din inchisoarea unde statuse cu trupul, nu si cu mintea, au venit diplome si mariri ale copiilor, ale nepotilor, rudele matusii Lucretia s-au cunoscut cu regi, presedinti si papi si au ajuns cu scoli si cu drumuri peste mari si tari. Doar biserica din radacina dealului a ramas a altora, care si-au adus in ea si sfintii sfintiti si pentru ca au stiut a face rau, de parca sobolanul a ridicat el insusi casa din care se pusese sa roada, dupa ce s-a cuibarit in ea, si trebuia decorat pentru asta - cum aveam sa constat in curand. Ciudate lucruri cu credinciosii astia, cu crestinii astia de care tot dau. Unii se bat pentru un Dumnezeu "al lor" desi, de iau la bani marunti chiar felul luptei lor, Dumnezeul acela ar trebui sa-i trimita la o reciclare "la cald" exact pentru lupta in numele credintei lor. Sa-l furi, sa-l calci pe altul pe cap, inspre mai mare mangaierea Dumnezeului tau, contine o contradictie flagranta de idei. Poate ortodocsii au o putere mult mai mare de abstractionare, poate gandesc disociat sau poate sunt doar farisei, necrezand in Dumnezeu cu adevarat, pentru ca altfel s-ar teme pentru faptele lor… Un germene al dreptatii Cu intrebarile astea in minte ajung si la lumina – sau ea la mine – si-n Beica. Si ma-ntreaba un tigan, pe drum, unde merg. In Habic – zic. Apoi pe jos? Apoi pe sus nu stiu - raspund. Nu ma-njura. Poate rumega. Poate-i e indiferent - doar voia sa se bage-n seama. Lumina soarelui taie, cu margini zimtate, cand ies din Beica si mai am un deal pana la Habic. Totul are horbota scanteietoare de chiciura, totul s-ar cere pozat, rezist eroic la glasul totului si nu pozez decat rareori - manutele mele sunt mai putin incapatanate decat mintea si au devenit si ele vag-scanteietoare si cert-casante. Anton, un alt prieten de aici, cel care-mi spusese ieri noapte de biserica, mi-a mai zis si sa ma uit la drum, cand trec pe acolo, si sa-mi aduc aminte de el, care l-a facut zi de zi pe jos, patru ani, de doua ori pe zi, vara - iarna, ploaie - zapada, cat mergea la scoala in Beica. Poate iesi ceva bun din Nazareth? Anton Cioba e rector al Seminarului greco-catolic din Oradea, acum, dupa scoli facute in Italia, si sper sa-l vad intr-o zi si episcop, inaintea altora, lingai ce se viseaza engolpionati. Poate iesi ceva bun de oriunde. Chiar daca e mai greu sa stii in cine sa crezi si in cine nu, cand ai facut singur drumurile peste dealurile vietii. E ceva mai greu, cu un astfel de drum. Nu mai e asfalt, pe ultimii kilometri, pietrele se simt sub talpa, imi negociez trecerea cu cainii zonei, pozez troite. Din palcul de pomi mai din dreapta rade o pasare al carei nume nu-l stiu. Seamana cu calea pe care o faceam cu "rata", spre satul mamei mele, Somostelnic, tot in Mures. Dar acolo, langa palcul acela vechi de copaci, am vazut candva o scroafa de mistret cu godaci… Azi am avut noroc sa nu. Si mama a fost greco-catolica. Nu mi-a spus niciodata nimic despre asta. Nu mi-a spus multe, despre multe, pentru ca nu erau timp si spatiu, dar nici despre asta nu a pomenit absolut nimic. Poate pentru ca stia ca nu ma interesa problema, pe atunci cand ar fi putut s-o faca, din pacate… Sigur, din cauza asta… Candva, mai incoace, cand s-a dus dintre noi o matusa, matusa mea Paulina, sotia lui Alexandru, fratele mamei Cornelia si al matusii Lucretia, am aflat. Cand venea parastasul ei, mai exact, un nepot al matusii Lucretia-cea-cu-botezul-peste-dealuri, Alexandru, var al Feliciei si al lui Virgil, frate al Emiliei si unchi al Paulinei, mi-a dat sematismele satului unde statusera bunicii din partea mamei mele. (Nume ca ale familiei mele, atat de mult, da.) Am calculat ani, m-am uitat la nume… Si am inteles… Si mama fusese botezata greco-catolica. Cornelia lui Zogorean, zis Romanul, a lui Ma Veta, cum ar veni – si ea… Poate exista ceva ca un germene al dreptatii. Care sta chircit o vreme, nu stiu cat, si candva iese si-si cere drepturile. Eu nu am treaba, personal, cu credinta. Am treaba cu faptul ca oamenii trebuie sa-si poate duce credinta lor, cum vor ei. Poate mama ar fi fost mandra de mine, pentru cele pe care le scriu acum. Poate mama ar fi vrut ca si biserica din satul ei sa se fi intors ACASA, asa cum e in aproape tot Banatul meu. Poate atatea mame, ce se invesmantau in numele lor romane ca intr-o scurteica de catifea, si-ar fi dorit bisericile inapoi si poate mai pastreaza o geana de intristare, legat de asta, chiar si acolo unde n-ar mai fi de pastrat ganduri negre. Asa, pentru ca or fi fost prea multe cele de aici… Urc incet dealul atator coborari si urcari ale unor oameni cunoscuti, ale unor oameni necunoscuti. Macar nu luneca, macar nu e atat de frig ca atunci cand e cu adevarat frig, macar a trecut noaptea. Si nu mi-e foame - asta e un alt lucru bun. In Beica, la una dintre ultimele case de dinainte de iesirea spre Habic, ghioceii din curte erau arsi de frig, vrejuri aproape transparente, sagetate de cutezanta lor. Oare se vor mai ridica, atunci cand va veni caldura?… Ma gandesc la ghioceii ceilalti, mai din vest, unde e mai cald, si unde Virgil se oprise un moment sa-i priveasca, intristat ca o sunase pe mama lui, cand ii vazuse prima data infloriti, si apoi s-a oprit strafulgerat, intrebandu-se ce face, cum nu mai avea cine sa-i raspunda. Il intreb daca o suna des si daca trecea de media de un minut si 20 de secunde pe care o are de regula cu lumea cand vorbeste la telefon. Spune ca o suna cand erau lucruri importante, cand ieseau ghioceii, cand infloreau corcodusii, cand era "vreme grasa" - un amestec de ploaie si grau spalat. Un om care ia decizii grele, pentru sute, mii de oameni. Dar care considera important momentul in care infloresc ghioceii. E un om caruia trebuie sa-i ierti, de are spre iertare. Si sa-i fii aproape cand e de adunat aproape, in jurul lui. Pentru ca merita. Imi spune ca nu, ca nu vorbea mult nici cu mama. Dar nu pentru ca nu ar fi vrut el ci pentru ca ea-si gasea mereu ceva de facut prin casa, si atunci auzea "bine, dragul mamei", si stia ca trebuie sa o lase cu ale ei. Are si el un "bine" conclusiv, in vorbire, care poate insemna orice, ca un ocean, cand il spune. Un ocean ceva mai pacific, acum, cand stii de unde vine. Imi povestise mult despre mama, in anul de cand nu mai e, despre felul in care tineau unul la celalalt ai lui, despre cum era la sat cand iti cresteai copiii in respectul pentru ceilalti, despre coasa, despre animale, despre scoala, despre cum dansau oamenii, despre cum se bucurau, despre serpii de apa, despre poame, despre toate de demult. Imi povestise Alexandru, varul lui, despre cimitire. Imi povestise Anton despre asezarea caselor, despre cum e "susul" si "josul caselor, despre lucruri pe care nu le poti vedea pe GPS - uneori nici macar la computerul-tomograf nu le poti vedea. Si, finalmente, se despart feliile de vale si incep casele Habicului. Dar nu o iau in dreapta, spre casa la care trebuia sa ajung candva, pentru parastas, ci la stanga, spre biserica, spre cimitir. Maini de hoti Vad o masina cunoscuta, stiam ca o sa vad o masina cunoscuta, vine sora lui sa ma ia, nu vreau sa fiu luata, mi-e important sa vad ce e in biserica aceea, pentru toti cei care nu au mai avut de ce intra in ea. Ii multumesc Feliciei dar merg la treaba. Biserica e plina de sfintii altora. De ierarhii altora. De hotii altora. Pozez. Un turist oarecare, care se minuneaza. Nici macar nu intru in altar, ca in alte biserici furate - cu aparatul pe care il am pot poza printre carpe, de-afara, ca sa vad mai apoi si ce e acolo, fara s-o profanez, profanata deja fiind ea. Nu stiu ce cauta Donariul de la Biertan aici. Nu stiu ce cauta manastiri ale ortodoxiei pictate aici. Nu stiu ce cauta Saguna, Parascheva si altii. Si, mai ales, nu stiu ce cauta Andreicut, Streza, Irineu si fariseul de Daniel Ciobotea. Adica stiu, doar nu vreau sa inteleg - manjesti un furt cu cat mai multe dintre balele tale - si-ti inchipui ca asa va deveni al tau. Nu spun, si ortodocsii au sfinti aparte. Cred, doar, ca ei n-ar fi vrut sa certifice hotia asupra unui loc. Este dimineata. E inainte de inca o liturghie patata, in biserica ce a devenit, dupa 1948, a "altora". E repictata, ferchezuita, probabil farama de sfant din altar a fost scoasa si aruncata in tina si pus sfant nou, ortodox. Habicul, ca si atatea sute si sute de alte locuri, a ramas fara biserica, fasa pastori, fara liturghie, fara impartasanie, fasa Isus. Isus era "omul nou, omul sovietic", pe atunci, si - ciudat – comunistii care se declarau atei au aruncat biserici si credinciosi in mainile altui cult. Doar ca nu au vrut toti sa treaca "la altii". Unii l-au pastrat pe Isus asa cum l-au invatat, cu rasaritul dinspre Roma. E aici Parascheva, sfanta batutului pentru salmale, e aici Saguna, cel care-a vandut-o pe Ecaterina Varga. De parca aici, exact aici, cu 20 de zecimale dupa virgula, pe GPS, s-a nascut ortodoxia din Romania. Si de parca exact aici se teme cineva sa nu moara. Si-n spate sunt maririle ortodoxe, arhiepiscopi, mitropoliti, patriarh. Pictati. Chipuri recognoscibile, maini de personaj de icoana. Sau ca de fur ce trebuie sa-si protejeze madularul muncii, cu pomezi si manusi. Ca niste hoti surprinsi de camerele de supraveghere ale bisericii furate. Cu o incercare de cruce pe camilafca arhiepiscopului Irineu, apoi stearsa. Cu mitropolitul Andreicut. De la care plecase arhiepiscopul Irineu, impreuna cu altii, la mitropolitul Streza, lasandu-l pe Andreicut cu crucea de pe camilafca, asa cum, mai demult, mitropolitul Bartolomeu Anania se laudase ca va face cu colegul sau, Streza. Totul, sub privirea patriarhului cel cu sunet de copite in priviri. Nu-i frumos sa sudui intr-o biserica. Asa ca doar pozez. E si asta o forma de sudalma, altoita pe sunetul istoriei. Deasupra usii, la plecare, vad scris: "Cu pace sa iesim". Ortodocsii si-au ratat sansa iesirii in pace din bisericile furate - pacea s-a intimplat doar in Banat, pentru ca aici l-am avut pe mitropolitul Nicolae Corneanu. In rest, peste tot - doar fatarnicie si hotie. Isus cu multi "I", "cel vechi de zile", batran, alb la par, ma priveste de sus. Aici ar fi trebuit sa-l aiba coleg pe Atanasie Anghel, cel care a facut unirea cu Roma, de scriem noi, acum, cu litere latine pe pereti. Si pe Klein. Si pe Todea, cel de peste deal, din Teleac. Pe episcopii-martiri greco-catolici, morti in inchisori pentru credinta lor. Pe Hossu. Cu care oamenii din sat, cativa, au spus, acum zeci si zeci de ani: "Credinta noastra este viata noastra!" Si nu au mai intrat in biserica furata din Habic. Si matusa Lucretia s-a dus fara sa stie de mai intra lumina, pe geamurile afumate de furi, in biserica stramosilor ei. Am intrat eu, aici. Si ies inainte de slujba. Nu vreau sa tulbur pe nimeni, apele sunt asezate asa, aici, de multa vreme. Ce conteaza ce gandesc eu, un trecator?… Urc la cimitir, cu mortii m-am inteles intotdeauna mai bine, pun trandafirii celor dusi ai prietenilor mei, pe piept, nu pot sa nu vad ca, de la mormantul matusii Lucretia, printre ramurile de forsitie ce, in curand, va ploua cu aur, biserica furata se uita incoa, din varful picioarelor. Taci, tu, lasa - dincolo… sa fie numai tihna… Sau macar sa ne mintim ca poate fi asa… Stau pana mult dupa ce clopotele anunta ca slujba ortodocsilor a inceput. Nu tin sa dau de preot, nu tin sa deschid gura, nu tin sa imi vada nimeni ochii, acum. Cobor agale, iar, spre sat. E 10 trecute fix. Slujba a inceput la 9, totusi, palcuri de femei in varsta vin agale spre biserica. Nu ma pot abtine, totusi, si o-ntreb pe prima: Ce faceti, maica, veniti in tura a doua? – D-apoi cum putem. Nu intrati? - ma intreaba ea. Nu, ma duc la parastas, la catolici, zic. Si adaug: Laudam pe Isus. Femeia se uita lung, mormaie ceva. Nimic care sa sune a "In veci, amin", asa cum ar fi fost firesc. Asa fac si urmatoarele 5-6 femei cu care intru in vorba, si le salut la fel. Abia mai tarziu aflu - aici, greco-catolicii salutau altfel. Cu "Sa dea Dumniezo numa' bine". N-o dat. Casele-biserici Totusi, parintele din sat face un lucru bun, o margica, in sirul asta de neasezari - da drumul oamenilor ceva mai repede si spune ca poate vrea cineva sa mearga la parastasul matusii Lucretia Bercea, tinut de episcopul Virgil. Pentru ca pruncutul de atunci, botezat peste dealuri, e, azi, episcop greco-catolic, Prea Sfintia Sa Virgil. Nu stia maicuta ca fiul ei va da mana cu trei papi, cand il trecea dealurile, spre botez, sau ca Alexandru Todea, al inchisorilor, al lor, va ajunge cardinal. Dar s-au intamplat toate. Pentru ca de oriunde poate iesi ceva bun. Numarul 53. Multi oameni. Cunoscuti, necunoscuti – inca – stiuti din poze de pe facebook, din povestiri, de la alte parastase, de la bucurii si intristari. Prima ma saluta Paula Rusu, de la Romania Tv, cand intru in casa bunicilor ei. Apoi Alexandru Petarlecean, medicul cardinalului Muresan, nepot al matusii Lucretia. Sigur ca gaseste ceva la care stia ca musai ma pricep, niste seminte de arbore, de care vorbim, si asa ma simt mai putin stinghera, si-i multumesc in gand, chiar daca spre exterior frasu' stie de razbate asta. E ceva aparte aici, care stiu ca se pregateste in interiorul casei, si parca asist la un fluture ce va iesi din cristalida. Demult, imediat dupa revolutie, o alta matusa, dintr-o ramura de familie ce nu avea treaba cu numele romane, imi arata o casa anume in Cluj: aici faceau slujbe greco-catolicii cat erau interzisi. Cum adica faceau slujbe in casa? - am intrebat, oarecum fascinata, oarecum doar curioasa, pentru ca religia nu era un domeniu apropiat pentru mine, atunci. Si asa am luat prima lectie despre istoria greco-catolicilor. Apoi am cautat, am citit, am inteles. Dar casa aceea din Cluj si felul in care ma intrebam cum s-ar tine o liturghie intr-o casa ce nu e biserica nu le-am uitat. Dupa ani, avand deja prieteni in lumea greco-catolica, am ajuns intr-o iarna pe undeva prin Tara Lapusului, unde prietenul nostru drag, Jurek Brzoska SJ, a tinut o liturghie in casa parintilor unei maici, si am asistat, cu prietenele mele baziliene, Valentina si Vero, cu Maximiliana si cu Laurentia, ca la acele liturghii din timpul prigoanei, cu lacrimi in ochi. Mi-am adus aminte de ce spunea cardinalul Todea - locurile in care s-a suferit au creat catedralele, nu invers. A fost o deosebita intalnire cu istoria, mai ales ca istoria inca nu s-a asezat cum ar fi trebuit… A doua liturghie "in casa" am prins-o la Teleac, cu mama lui Alexandru, cu mama Paulei, cu matusi si unchi ce stiau cum a fost mai demult si care s-au resemnat mut fata de nedreptatile "statului de drept", in care multe au ramas ca atunci, intre 1948 si 1989. Impresionant si parastasul din casa de la Teleac, tinut pentru cardinalul Alexandru Todea. Pentru ca greco-catolicii inca isi cinstesc numele mari, ce au asezat nu doar Biserica aceasta ci si tara, in case ce se-mbraca, duminica, doar, in biserici… Si iata acum, la Habic, in forfota curtii, ma intreb… aceasta a treia liturghie "de casa greco-catolica"… oare cum va fi… Intram, episcopul e in rosul duminicilor, cu fata trasa, stiind ca va urma si parastasul dupa mama sa. Acolo unde matusa Lucretia canta, laolalta cu ceilalti, "Pe stapanul si arhiereul nostru Doamne il pazeste" fiului ei, episcopul, pare acum singur. Cu ochii inchisi, decantand gandurile, umbrele, adierile si prezentele dintre care, acum, cea mai draga nu mai e. E greu sa-ti aduni cuvintele cand fetele celor din jur se schimba, an de an, tot mai putine, acasa, in jurul tau. Si cand cel mai puternic cenzor s-a dus la ceruri, si nu mai e, sa spuna ce-i bine si ce-i rau, aici, jos. Pasari cu multe picioare… "Nu te duce la mama!" - atatea lucruri din trecut pe care nu se mai pot consemna decat prin intermediari, si cine stie cati dintre ei vor fi prezenti la urmatoarea intalnire de dupa Pasti, la Craciun, la vreun alt parastas, aici… Atatea lucruri pe care le ingroapa istoria, sub colb care indulceste relieful pana la aplatizare, de te intrebi daca au existat cu adevarat cuiva, sau cui ii mai pasa de ele. "…de unde au fugit toata durerea, intristarea si suspinarea". Cred ca unele sentimente, doruri si frici intra in ziduri si raman mereu, in veac. Desi este greu sa explici, numai cu pozele de pe ziduri, unui copil de azi, de ce greco-catolicii tin liturghii in case care nu-s biserici… Episcopul deschide ochii, nu este singur, sunt rudele lui aici, sunt colegi, sunt prieteni, sunt toate amintirile istoriei zbuciumate a neamului lor, ale Bisericii lor, lucruri pentru care, pe langa ratiunile ce tin de cladire, merita ca cineva sa faca focul, iarna, aici, in fiecare zi. Casa aceasta va ramane o biserica, in centrul tarii, chiar daca nimeni nu mai locuieste constant, acum, in ea. Farama de sfant, ce intra uneori aici, prin antimisul cardinalului Muresan, o va incalzi si pe mai departe, si nu doar ca focul. Episcopul deschide ochii si spune lucruri, cu felul acela de frazare cu volute linistite, pe care i-l stiu deja de ani de zile, dar lacrimile vin, pentru ca vorbele dor, acum. Si nimeni nu poate face nimic, decat sa asculte, pentru ca trecerile tuturor alor nostri se plang, de sus pana jos. Imi strang pumnul drept cu mana stanga, unghiile intra in piele, dincolo de piele, urmele raman pentru zile, apoi - nu sunt invatata sa nu fac nimic cand cineva sufera in fata mea. In fapt, este un singur "nimic" fata de care nu putem trece - al mortii. Pentru ca despre cel al istoriei vom mai vorbi. Trece liturghia, trece parastasul, nici nu stiu cand, nici nu stiu cum, stiu doar ca pasarile de pe covorul rosu al incaperii din care ne vorbea episcopul au patru picioare – si e foarte bine ca e asa. Prea Sfintia Sa isi trage sireturile manecutelor cand il intreb in soapta de una din pozele de pe pereti. Stie de ce soptesc, imi raspunde la fel, imi arata repede alte doua incaperi, sunt pe fuga, trebuie sa plec, dar cine stie cand sau daca voi mai ajunge aici. Cardinal si papi, alaturi de copiii matusii Lucretia, in pozele de pe peretii casei din Habic. Ce multa vreme s-a dus de cand maica trecea cu copilul la piept, sa-i gaseasca o biserica catolica peste dealuri, in ger, sa nu-i schimbe legea… "Matusa" - spun ei, acolo, la femeile batrane din sat. Mama Lucretia fusese matusa lumii catolice din sat, ce a apus in uitare si neadevar… Dar totul va mai merge inca o vreme asa, macar cat va fi casa la numarul 53. Se strang rubedeniile in curte pentru masa, pozez de la capatul celalalt al mesei episcopul ce spune rugaciunea in soarele ce incepe sa vorbeasca despre primavara. Incerc sa plec discret, parintele Gheorghe Lupea din Reghin imi promisese ca ma duce la oras, iar de acolo exista bus mai departe. Ma trage deoparte, intrebandu-ma de venit, de plecat, si-mi zice: "Stii ca esti ciudata, nu?". Da, stiu ca sunt ciudata - il asigur. Dar plecam? Si Felicia si Virgil vin dupa noi cu mancare impachetata pe fuga, desi voiam sa plecam fara sa deranjam, nevazut, fara sa-i luam de la meseni. Mormai, incurcata, un "parca sunteti frati". Ii facusem o poza cum venea cu pachetul de chec in mana, trecand, prieten drag, dincolo de podetul casei, de unde pandesc serpi de apa in clipe rele - ce prosti sunt cei care cred ca omul asta, care da cu ambele maini, chiar ar putea lua ceva necuvenit… Iertare din inima mare Era 8 martie, peste doua zile, la exact un an de cand s-a stins matusa Lucretia, lumea se rasucea si omul acesta bun primea o lovitura de neinchipuit. "Bine ca s-a dus matusa, sa nu vada" - ar fi un gand. Dar, daca ei, crestinii mei, au dreptate, atunci matusa Lucretia e sus si stie ce e adevarat si ce nu. De-acolo se stie mai repede tot. De-acolo se ridica putin lemnul crucii, cu degete usoare, de mama, sa nu le fie celor de jos greu de tot, char daca-i musai sa le fie, o vreme, greu. Ce prosti sunt cei care cred in cele ce nu-s de crezut, ticluite. Ce mare vina isi iau pe umeri, fara sa stie, murdarind, chiar si vremelnic, numele unui om nevinovat. Dar calea pe care maica Lucretia si-a pus fiul, candva, in biserica catolica de peste dealuri, a dat roada si acum, in drumul acesta cu spini, greu de urmat: I-am iertat, i-am iertat deja - spune cel fara de urme de cutit pe usa, doar in carne, intr-o seara de si mai incoace, o seara cu primele flori de zarzar din vest, atunci cand, finalmente, am reusit sa mananc un mar de la el. Pot respecta un om caruia nu-i inteleg credinta dar ii cunosc bunatatea si daruirea. Cate lectii ne da viata, cate cerneri… Si cat de mult ia, uneori, sa vedem ce e la capatul unui drum nepavat… Ramona Balutescu The post Despre cum si-a dus o mama copilul peste deal, la botez appeared first on Presa Oradea.