Cum n-am murit a doua oara, in 4 martie 1977

Astazi este ziua mea. Am atatea zile de nastere, ca aproape le-am pierdut sirul. E firesc, cand ai o meserie in care mai exista si risc. Au mai venit, in timp, Revolutie, razboaie, boli. Dar azi e una din zilele mele de demult. Pentru ca in 4 martie 1977 trebuia sa mor a doua oara. […] The post Cum n-am murit a doua oara, in 4 martie 1977 appeared first on Presa Oradea.  Astazi este ziua mea. Am atatea zile de nastere, ca aproape le-am pierdut sirul. E firesc, cand ai o meserie in care mai exista si risc. Au mai venit, in timp, Revolutie, razboaie, boli. Dar azi e una din zilele mele de demult. Pentru ca in 4 martie 1977 trebuia sa mor a doua oara. Nu, nu eram in Bucuresti in ziua cutremurului, si nici nu am ajuns sub daramaturi. Eram in Arad, la bunici, si ma stingeam aproape linistit, fata de tot huruitul tarii – cu peritonita. Aveam inca putin pana la 4 ani. Prima oara trebuia sa mor la nastere - in aprilie 1973. Ma nascusem prematur, la 8 luni, ,,cum e mai rau, nici la 7, nici la 9", cum se spunea, intr-o casa rece dintr-un cartier al Timisoarei. Dar, pana la urma, lucrurile s-au asezat cumva cu prima mea nastere. Sigur, azi e ziua amintirilor despre cutremur - la cei care le au, datorita varstei si plasarii geografice. Si datorita norocului de a supravietui. La mine, norocul de a supravietui are un nume, pentru 1977: Elena Miclescu. Si-mi scriu si eu amintirile, azi, la 40 de ani de la Marele Cutremur, pentru ca am ceva de spus. Pentru ca, undeva, ca o lumanare pe apa, trebuie sa multumesc pentru aceasta a doua mea viata. Aveam apendicita, ma simteam rau, le spuneam bunicilor si matusii ca ma doare. Ma duceau la aceeasi doctorita de circa, ce le zicea ca n-am nimic. O data, de doua ori - nu mai stiu. Ca n-am nimic. Gen… ,,ma prefac", sau ,,nu e grav". Era. Nu-i dau aici numele, desi nu il voi uita nici pe el. Nu ma intereseaza daca mai traieste sau nu, nu vreau nici macar sa-i bat obrazul. Dar de atunci, de mica, am inteles ca exista medici buni si medici rai. Era grav. Apendicita a ajuns peritonita. Nu mai puteam sta in picioare de durere. M-au imbracat cam fortat, am ajuns cumva la Spitalul de Copii din coltul Pietei Mici din Arad. Eram o fetita cu ochi mari, negri, si cu parul cret, tot negru. Si i-am spus doamnei mai in varsta, cu ochelari, care le-a explicat alor mei ca trebuie sa ma opereze urgent, sa nu se apropie de mine ca stiu box si ca o sa ajunga urgent in luminator. Mi-a spus ca stie si ea box. Ii retin asa de bine fata. Nu mi s-a parut frumoasa. Dar era umana. Totul s-a invartejit intr-un haos, din momentul ala. Anestezia care nu prindea, goana spre blocul operator. Eram pe moarte. Ma intreb si acum de ce n-a recunoscut un ,,abdomen" de lemn prima doctorita. De ce a trebuit sa trec prin toate astea, asa. Asa a fost sa fie. Atunci cand a venit minutul cutremurului, bunica spunea ca se miscau tablourile noastre, cu rame grele, pe pereti. Nu stiu - pentru mine se misca lumea mult mai naucitor… Si ca credea ca trec tancuri grele. Dar nu aveau unde intra, sa zguduie Gara Arad. Nu mai tin minte daca am fost operata inainte de cutremur sau dupa. Am vazut candva, peste ani, biletul de externare din spital, nu mai stiu ce scria pe dreptunghiul maro. Stiu ca, mereu, ai mei mi-au zis ca am fost operata ,,de cutremur". Dar cutremurul a fost seara, si tin minte ca era lumina cand am ajuns la spital. Apoi totul s-a simplificat si amestecat, a ramas doar sunetul. Nu prindea anestezia aia nenorocita si eu o strigam pe bunica. Ma aud strigand-o. Oti. Si tin minte incercarea de a intinde mana dreapta dupa mana ei. Poate chiar si un varf de lumina de bloc operator, aceea mare. Apoi a trecut, cumva, si tot cumva, m-am trezit dupa operatia in care chirurgul femeie Miclescu a facut imposibilul. Tin minte salonul - nu stiu care, ATI sau normal. Un salon mare, cu ferestre spre Strada Tudor Vladimirescu, la etaj. Eu eram pe dreapta. Bunica spunea ca eram, la inceput, legata cu o carpa rosie la mana, ca nu se stia de mai scap. Abia acum, scriind asta, realizez ca povestea suna a fereala de deochi. Bunica sau matusa nu ar fi facut asa ceva iar eu am trait toata viata cu ideea ca acela era semnul pentru cei pe moarte, ca sa fie recunoscuti repede la vizita asistentelor si medicilor. Abia acum, dupa patru decenii, ma intreb, brusc, daca nu era vreo superstitie idioata. Cine mai stie… Zilele treceau greu. Ma refaceam incet. Imi aduc aminte de unii dintre copii, de plansetele lor, de ora extrem de mica, pana inca nu venea lumina, la care ne trezeau, dimineata, pentru prima tura de medicamente. Sergiu calcase pe un cui ruginit si avea alte medicamente decat mine. Eu desfaceam prafurile cu invelis de plastic, ca o minge de rugby taiata in jumatate, si-mi pregateam colier din ele, cu felii rosii si galbene, si de la Sergiu am obtinut o piesa portocaliu-cu-negru - bucurie mare! Tin minte ce amare erau prafurile… Dar cine mai avea sa se faleasca, precum mine, cu un colier de capacele de antibiotice?… Nu mai stiu ce s-a intamplat cu mancarea, la spital. Stiu ca s-a intamplat ceva cu spanac. Si ca vreo 20 de ani de atunci eu n-am mai mancat spanac. Si nici macaroane. Si ca am facut otita. Nu stiu daca erau la moda si pe atunci infectiile nosocomiale. Eu am facut ,,doar" otita, cat am stat acolo. Si, dupa ce am reusit sa supravietuiesc peritonitei, m-au tarat iar la spital, cu dureri, pentru otita… In rest, nu era mult diferit de acum. Bunica dormea pe marginea patului - nu m-a lasat singura. Acum stiu ce inseamna peritonita, si cat de grav e cand e grav. Acolo unde prima doctorita gresise in a da un diagnostic, eu ajungand in pragul mortii, doctorita Miclescu a facut o minune si m-a salvat. Am si acum pe burta, in dreapta jos, semnul muncii ei. Multi ani m-a deranjat semnul ala. Apoi am uitat de el. Intr-o zi, in bucataria noastra de la gara, le-am auzit pe bunica si pe matusa, dupa ce scapasem de spitale, ca era sa mor din cauza doctoritei V. Nu stiau ca le aud. Dar tot la ea m-au dus si mai incolo. M-am smucit, cand m-a atins, nu am vrut sa comunic cu ea. De aici a plecat o alta saga, dar nu-si are locul aici. Cum spuneam, am inteles de la 4 ani neimpliniti ca exista medici buni si medici rai. Gandindu-ma, in anii care au urmat, la cei buni, am adaugat mereu, printre ei, si numele Elenei Miclescu. Dar nu stiu de ne-am mai vazut… Straniu - nu-mi amintesc fetele tuturor vecinilor din locul unde stau in ultimii ani dar chipul doamnei Miclescu, din ,,ziua cu cutremurul" nu l-am uitat niciodata. Am crescut la Arad, am urmat un liceu la clasa de chimie-biologie, de unde cei mai multi dadeau la Medicina, am facut practica pentru diploma de laborant bio-chimist in diagonala de Spitalul de Copii, pe cealalta latura a pietei, in laboratorul Spitalului Municipal, dar nu m-am gandit sa o caut pe doctorita Miclescu. Am absolvit liceul, am revenit la Timisoara, am absolvit si Universitatea, am lucrat, ca ziarist, multi ani si pe medicina. Abia atunci, gandind mult mai mult la conditia medicului in societatea noastra, m-am pus sa caut numele doctoritei Miclescu, sa pot sa o revad candva. De pe net am vazut ca mai activa la un cabinet privat - fusese sefa sectiei si nu dorise sa renunte la activitate nici dupa ce s-a pensionat. Visam sa ajung la ea intr-o zi de 4 martie, sa o intreb daca mai stie ce facea ,,de cutremur". Dar nu reusisem sa gasesc un numar de telefon. Si timpul trecea… Am rugat medici din Arad sa ma ajute.  Chiar si un director de spital-uzina. Nu m-au ajutat. Nimeni nu mai stia nimic de doamna Miclescu. Abia de cateva luni, un chirurg amabil de la Spitalul de Copii, si el in prag de pensionare, mi-a spus ca doamna chirurg Miclescu nu mai este… Dar ca imi va face rost de telefonul fiului ei, care e medic in Franta. L-am sunat ieri de 4 ori. Inca nu l-am prins. Dar candva il voi prinde - poate, azi. Si-i voi multumi. Pentru mama lui. Pentru ca traiesc. Uneori credem ca a multumi cuiva pentru ceva pentru care e platit, e redundant. Ne spunem ca si-a facut datoria, si il uitam in spate. Ne spunem ca ii multumesc altii. Sau, mai grav, ca ,,da-l dracu', lasa ca ii ajunge spaga". Si totusi… Am iesit de peste 2000 de ori cu echipaje de ambulanta, am vazut personal medical care salva copilul unor familii si nu li se spunea macar ,,multumesc". Am vazut doctori care plang ca nu pot schimba sistemul, sa-si ajute mai mult pacientii, si care le cumpara medicamente din buzunarul lor - da, ei exista, inca. Am vazut medici plecand din tara, sfasiati de regretul ca nu mai pot lupta, aici, fara sa clacheze. Nu ii invinovatesc - ii inteleg. Si, cu respiratiile lor, cu amabilitatea lor de a-mi deslusi feliile de medicina pe care activeaza fiecare, mi s-a facut tot mai dor de doamna Miclescu. Primul chirurg femeie pe care l-am intalnit. Doar ca am ajuns prea tarziu… As fi vrut sa-i spun ca, si gratie ei, am crescut mare. Ca nu m-am facut medic dar ca stau mult printre medici, si stiu sa-i cern, cine-i bun si cine-i rau, si ca-i iubesc si-i respect pe cei buni, si ca scriu despre ce fac ei, ca sa inteleaga oamenii mai bine. Si ca am fost la zeci de operatii, in sala, cu o imensa curiozitate si cu dorinta de a explica celor care nu au sansa mea. Ca am facut mii si mii de poze in operatii, ca am scos o carte despre donarea de organe, transplant si operatii pe cord, ca am lansat o expozitie cu poze din blocul operator al celor mai spectaculoase interventii chirurgicale la care am asistat. Ca am mancat painea garzilor la multe specialitati medicale si ca am si fost numita, intr-un an, cel mai bun ziarist pe medicina din tara, dupa o competitie. Ca sunt acolo, in lumea lor, traducand-o, in cuvintele mele, oamenilor, cu dragoste si cu dorinta de intelegere. As fi vrut sa stie, ca un ram, despre rod. Si nu mai e. Cumva, noi ii credem vesnici, impietriti in timp, pe cei care pot s-astepte. Pe cei carora amanam sa le multumim, sa le spunem ca a contat ca ne-am intersectat existentele. Si nu sunt. Se duc si ei, discret, uneori chiar uitati. Am vazut acum cateva zile un filmulet despre o femeie care, la 10 ani dupa ce viata fiului ei a fost salvata dupa un accident, i-a cautat pe toti cei implicati in acel efort de salvare, sa le multumeasca. O asistenta i-a spus ceva… cumplit… ,,E prima data cand mi-a multumit cineva". Mi-au dat lacrimile la replica asta. Stiam deja ca doamna Miclescu nu mai este. Mi-am promis sa transfer multumirile fiului ei, care, cum spuneam mai sus, este tot medic. E important sa facem lucrurile astea. E important sa cautam oamenii din trecut si sa le spunem: ,,Traiesc datorita tie. Iata ce am facut cu viata mea, sper sa te bucure!" E ziua cutremurului. Au murit atatia oameni, atunci… Dar unii au fost salvati, tot atunci, datorita medicilor, asistentelor, infirmierelor, datorita pompierilor, soldatilor, taximetristilor, vecinilor - poate. Altii v-au salvat parintii, copiii, fratii. E o zi aparte, de bilant. Faceti-va lista cu oamenii din spate, carora ar fi frumos sa le multumiti. Cred ca multumirea e o floare ce infloreste mereu doua suflete - al celui care primeste un strop de recunostinta, dar si al celui care il da. Intr-o zi, la un drum din Arad, o sa iau un buchet de flori din Piata Mica (sper ca mai exista si flori, acolo) si o sa-l dau primului om cu halat, chiar si de portar, de la Spitalul de Copii de pe colt, in amintirea doamnei chirurg Elena Miclescu, ce stia box. Dincolo de faptul ca, oricum, pentru mine, Ziua Cutremurului ii e dedicata ei. Ramona Balutescu The post Cum n-am murit a doua oara, in 4 martie 1977 appeared first on Presa Oradea.