Cu gandul la mare

Era intrucatva ciudat sa auzi toate discutiile acelea care parca aveau ceva dintr-o boare sarata in ele, si un miros discret de alge. Poate pronuntia era mai aparte, amintind zonele joase ale marii aceleia calde si primitoare. Si totusi, cea mai inteleapta parere dintre toate era mereu a cuiva care doar intuise marea de putintel […] The post Cu gandul la mare appeared first on Presa Oradea.  Era intrucatva ciudat sa auzi toate discutiile acelea care parca aveau ceva dintr-o boare sarata in ele, si un miros discret de alge. Poate pronuntia era mai aparte, amintind zonele joase ale marii aceleia calde si primitoare. Si totusi, cea mai inteleapta parere dintre toate era mereu a cuiva care doar intuise marea de putintel mai de departe decat incepea ea. Vreme ar fi fost destula. Cel mai degraba cu lumina putina, cel mai degraba cu nimic altceva de facut decat de povestit, de depanat amintiri, de urzit planuri de viitor. Nu la capitolul viitor cat mai degraba la un fel de asezare intr-o mai buna matca a sa statea si treaba asta cu "de unde incepe cu adevarat marea" - dar, de cele mai multe ori, oricine avea un cuvant de spus in aceasta spinoasa problema se gasea sa se supere inainte de a se fi schimbat indeajuns de multe pareri cuviincoase pe subiect, totul ramanand mereu in coada de peste. Pentru ca o nobila alcatuire, asa cum incercau toate de acolo sa para, trebuia sa aiba radacini nobiliare despre care sa povesteasca, ce sa justifice un loc mai in fata, o voce distincta si putin mai ridicata, o parere care trebuie aplaudata si admirata de catre ceilalti. Sau, ma rog, admirata si abia apoi aplaudata - asa ar fi venit ordinea fireasca. Dar, precum intr-o mare sala de spectacol, uneori exista clipe in care nu mai conteaza calitatea a ceea ce fusese oferit de pe scena ci doar taria cu care se gasesc unii sa aplaude la sfarsit. Aceea era o societate complexa, in care toti si toate aveau o poveste a vietii, a ajungerii in acel spatiu comun si, ceea ce era cel mai deranjant pentru multi, cateva vise pentru viitor cu care incercau sa le ia ochii celorlalti. Visele erau extrem de importante in acel microcosmos, in care alegerea din afara lor devenise cel mai aparte lucru care se putea intampla vreodata. Cele doua mari caste in care, vrand-nevrand, se impartisera, aveau exact acelasi gen de vise, doar ca se crease intrucatva ideea monopolului pe visare - sau poate doar pe povestirea visarii - incat unii ajunsesera sa-si poleiasca si dilate visele astfel incat ceilalti ramaneau din ce in ce mai tacuti si aproape cerseau dreptul de a fi lasati in pace, cu visele lor de plebeu, pretextand ca incearca sa nu deranjeze pe nimeni cu conditia lor de alcatuiri marunte, de inghesuiri in coltul sertarului. Daca ai fi privit din afara povestii, poate ti-ai fi spus ca totul e in armonie, cat nu auzeai nimic - nimic nu prevestea o avalansa de replici in contradictoriu, toate purtate sub acelasi stindard: al alegerilor care se faceau din cand in cand. Puteai admira culori, forme, ingeniozitatea combinarii detaliilor, un dialog mut in cadrul aceleiasi alcatuiri dar - culmea - chiar si in alaturarile care se faceau pentru o, in fapt, cearta - ce avea loc cat ochiul tau nu se dorea rasfatat si cat urechea ta se departa de campul acela de lupta, in aparenta diafan. De regula, protocolul care se statornicise facea ca primele replici sa vina din partea batranei doamne Alcozer. Ea stia sa spuna lucruri frumoase, povestea cu mult har despre cum adia vantul in coltul acela de Venetie in care si-a petrecut o parte din tineretea ei aventuroasa. Si, ceea ce era cel mai mare talent al ei, reusea sa foloseasca aceleasi vorbe frumoase dincolo de suratele ei nobile, si spre "cenusaresele" locului, care nu vazusera niciodata marea despre care vorbea toata lumea buna, care nu erau inzestrate cu nobletea pe care si-o aloca acea casta superioara de care spusesem ceva si care… abia daca mai visau. Nimeni nu intelegea de ce materiale atat de diferite ajunsesera sa se odihneasca in acelasi sertar al sortii, aducand laolalta nobilime si plebe, perle si alama, aur si sticla simpla. Doar doamna Alcozer, in intelepciunea ei remarcabila, spunea uneori: Nu stim noi cum se vede frumosul dincolo de raftul nostru ingust, cum se judeca valoarea in adevarata lume mare, cum argintul bun este mai cautat decat o bucata de cupru poleit. Era singura care le incuraja pe micutele orfane sa viseze - le spunea, soptit, ca sunt frumoase si ca vor avea si ele candva un rost. Rostrul-rost era tot ceva al pestelui, al unui peste, inaintarea aceea, varful ciocului unui anumit gen de pesti, si chiar si folosirea cuvintelor in toata povestea din sipetul cu bijuterii puse laolalta cu obiecte ce urmau sa infrumuseteze doar mobile sau usi de casa avea miros de mare si chiar si gust de mare, de erai mai atent, de parca visele celor care le puteau visa se materializau in bucatele extrem de mici, abia mai pastrand proprietatile substantei initiale din care se divizasera, participand la o boare proprie, la o atmosfera proprie, a tuturor celor care, acolo, avusesera contact nemijlocit cu apa sarata. Ca o brosa impozanta ce era, batrana doamna Alcozer capta prin frumusete si rafinament, dar ducea si ea secretul copilului din flori al familiei ei - adevarul era ca ea asa fusese facuta sa fie: nu avea perle veritabile printre frunzulitele cu aur pe ele, ci doar o imitatie ce dadea frumos. Dar asa erau toate creatiile Alcozer, care pusesera mai mult pret pe forma si pe aspectul general, nu pe material. De aceea era ea in stare, desi o respecta toata lumea din sertar, sa se coboare la nivelul butonilor de sertar, la al clantelor lustruite, pe care toata lumea le blama ca respirau fara rost aerul tare al bijuteriilor: Daca Stapana a ingaduit ca acestea sa se intample, stie ea ce stie si trebuie sa acceptam - spunea ea, si, pentru un moment, toata lumea tacea, stiind ca batrana brosa stia si ea ce stia, dupa calatoria aparte pe care o facuse cu Stapana. Nu cea de provenienta - pentru ca toate bijuteriile trecusera cu ea granite de tara, venind din locuri cu limbi diferite si cu mirosul acela sarat deosebit in aer, ci cealalta, fara sa fie inchisa intr-un sipet de calatorie, ci infrumusetand-o cu frumosul ei, fiind parte din gloria ei, din succesul ei dintr-o anume seara, cand a insotit-o pe Stapana ca punct forte al imbracamintii ei. Asa ceva conferea glorie printre bijuterii. Iar printre accesoriile celelalte, modest retrase intr-un colt, devenise aproape o mitologie. Le mai povestea batrana doamna, in zilele in care un guturai aproape aristocratic o ocolea si putea sa depene in voie firul amintirilor, cum au curs acele doua mari intalniri ale ei de langa Rialto, cu Stapana, care mai intai doar dorise foarte mult sa o ia cu ea, apoi, peste aproape un an, revenise, trecuse iar podul in aceasta parte de Venetie in care nu cobora mai niciodata, intrase iar in micul magazin unde brosa o astepta, si, finalmente… Ciudat era, insa, ceea ce s-a intamplat mai tarziu - niciodata, absolut niciodata, Stapana nu a mai regasit acel colt de Venetie, acel magazin care ii ingaduise bucuria pentru care se pregatise atata timp. "V-a asteptat" - ii spusese vanzatoarea, cand a revenit. Au plecat impreuna. Se inchidea un cerc al dorintelor, al temerilor pe care le simtise, de acolo, din tara ei, cum ca… oare va mai gasi superba brosa… Doar magazinul a fost, mai apoi, de negasit. Ca si cum intrase in pamant. Ca si cum aceasta fusese singura menire a lui, sa-i furnizeze ei aceasta brosa, apoi sa dispara… Iar acolo magazinele nu dospar asa de usor - raman, statornice, zeci sau chiar sute de ani, pozitionate mereu in acelasi mod, neclintite, fata de marele pod comercial Rialto. Aici intervenea mereu coralul, de regula ursuz si intepator. Dar atunci erau singurele momente in care se simtea legat de cineva, in care se crea o intimitate ca de familie in care sunt admise si rudele putin mai sarace. Costase mai putin decat brosa Alcozer dar venise de undeva din partea de sus a podului Rialto, chiar de pe treapta de sus, daca e sa fim extrem de exacti, de la mana dreapta, cum te uiti dinspre piata. Doar ea, Stapana, nu se uita aproape niciodata dinspre piata ci mai degraba vedea Canal Grande ca pe o serpuire de dreapta, asa cum facea ea drumul dinspre Ca D'Oro si San Marco. In una dintre zilele acelea, cu un astfel de drum, cu o strabatere a podului pana la capatul celalalt dar nu si cu intrare in piata, a aparut coralul in toata povestea aceasta. Dupa ce a fost imprietenit cu unele pietricele albastre, care nu au cunostinta despre mare dar care povestesc de fosnetul muntilor si despre mirosul cunulilor de brazi care se ating peste stanci cu muschi. Ceea ce facea ca aceasta insotire sa fie una acceptata de toata lumea ca una buna si reciproc avantajoasa. Doar elementele decorative de metal langa care nimereau uneori, desi in forma de coada de peste, erau considerate mai mult din lumea servitorilor decat din cea a rudelor - pana la urma un fel de coada de peste aurita nu este un peste si - stiti deja - n-a vazut marea niciodata. Cat de complexa si de dura este lumea frumusetii - spunea, deseori, ca o concluzie la aceste discutii care transau ideea de rang nobiliar, de parca ar fi fost un somon pe o tava de argint - un superb obiect de cult in care se reunisera perle de marimi diferite si ametiste de proveniente diferite, de marimi si claritati diferite, unele prinse in aparte chingi de argint. Ca in viata oamenilor, cei si cele care stateau cu adevarat la un loc, adica prinsi in vraja aceleiasi alcatuiri, tindeau sa aiba mai multa gentilete fata de celelalte plasmuiri, monotone. Ca si in viata oamenilor, cum spuneam, unde circula vorba ca "de atatea ori esti om, cate limbi stii", si aici parea ca esti de atatea ori mai scanteietor, cu cat mai multe elemente ai ca sa te compuna. Un simplu colier de perle nu putea gasi niciodata ingaduinta de a vorbi altfel decat de sus despre cei si cele din jurul sau, de parca ar fi fost vorba de o monarhie a opalescentei, a sclipirii aceleia opace de fund de mare, in care nu mai este loc pentru altceva decat pentru supusi. Tocmai de aceea, perlele mari care compuneau si spargeau ritmul ametistului invatasera din propria nastere a obiectului nou ca bunavointa pentru ceilalti se cultiva, pentru ca nimeni nu iti va putea stirbi niciodata din sclipire doar pentru ca te vei aseza langa altul, mai putin sclipitor. – Eu nu inteleg de ce stau langa noi suratele acestea sarace - era, insa, oful unei insiruiri de coral presat cu agate. Un colier de Murano si toate celelalte alcatuiri cu agate, fie ca mai aveau si cateva elemente metalice sau chiar perlute intermediare, ii tineau isonul. Cu toate ca, sa fim seriosi, era ceva ce nu cadra cu pretentiile lor in vorbele acestea - sticlele de Murano nu statusera niciodata in vitrina unei fabrici mari din vestita insula ci proveneau din unul din magazinutele care se inghesuiau nici macar pe drumul principal, cel de pe stanga, al celui mai mare canal care strabatea insula Murano, ci dintr-o curticica ce se ramifica din acest drum, si unde cineva isi deschisese un magazinut, la mana stanga. Ce e drept, una dintre nu foarte multele curti in care se gasise loc si pentru cativa copacei. Dar verdele lor ajunsese sa miste ceva in inimile a putini oameni - cum sa fi putut incalzi ei si inimile de sticla?… Cu toate acestea, discursul cel mai autoritar ce se auzea in sertarul bijuteriilor si decoratiunilor venea din partea unui colier de perle mari insotite de un citrin clar si neted care, in zilele lui bune, ar fi putut avea o viata de sine statatoare absolut remarcabila. Dar nu, ajunsese in compania unor perle cu o enorma ambitie de primadone, care nu acceptau ca frumusetea poate sta si altfel decat langa bogatie, ca intr-o nuca in care in afara de cei patru frati extrem de clar calibrati nu mai putea incapea nimic. In dialogul - ades monolog - al perlelor cu citrin se ajungea subiectul acela care devenise tabu pentru multi - pe cine va alege Stapana pentru urmatoarea ei iesire? Colierul nu avea nici o indoiala si ar fi pariat orice pe faptul ca va fi preferat. De aici nici nu se punea problema ca cineva sa se uite spre dorintele si nadejdile pieselor care deja fusesera trimise intr-un colt, ci chiar si ele, bijuteriile "acreditate" ajunsesera sa se simta incadrate la "superioare" si "inferioare", in functie de cata obraznicie putea sclipi in ele, de cum vorbeau despre sine si din cat de bine stiau sa se detaseze, ca superioare, de tot ce era in jur. O atitudine care o facea pe batrana doamna sa plece ochii ca si cum ar vrea sa-si ceara scuze ca o alcatuire sclipitoare poate fi doar reflectare a luminii si atat, fara o substanta proprie, fara o intelepciune proprie si o istorie. Si ceva s-a intamplat. Intr-o zi cu alte discutii despre cum lingea marea ce nu era chiar mare radacinile pline de alge ale podului Rialto si stalpii plini de scoici, la baza, si insotiti spre varf cate patru sau trei, ai gondolierilor. Ceva s-a intamplat. Atmosfera aceea cu inchipuite molecule de sare - sau poate si coralii si perlele pastrasera in fiinta lor ceva infinitesmal din structura sarii, care iesea sa dea binete in intalnirea cu cristalele de pietre semipretioase din jur - usa s-a deschis, Stapana a intrat si si-a plimbat putintel mainile printre toate vedetele dialogurilor noastre, amutite in pripa. Si a ales. Urma sa vina o noua seara de spectacol, prima dupa mult timp, si voia sa faca ceva astfel incat sa lase o impresie buna celor din jur. Nu una plina de scanteiere, nu una de forta si de dominare. Voia sa fie doar frumoasa si buna. Ceea ce s-a intamplat in acel moment urma sa tina multa vreme "titlurile de ziare" ale discutiilor dintre bijuteriile sertarului despre care va povesteam. Ba, mai mult, nu doar ale bijuteriilor, caci si decoratiunile si-au ingaduit pentru prima data sa isi prezinte parerile lor. Pentru ca mana Stapanei s-a oprit asupra unui superb colier dublu cu perle mari, albe, si cu perlute aurii, baroce. Si a ales piesa de langa - o banala inchizatoare de sertar, care care arata ca o dantelarie in metal, si cu care si-a impodobit parul buclat, fiind, mai apoi, regina serii. Iar brosa Alcozer, care cunostea luminile spectacolelor si cat de important este sa ai in jurul tau, langa tine, cu tine un obiect care sa iti placa si care sa te faca sa te simti increzator, a urat noroc din varful buzelor decoratiunii aceleia aurii care, in acele momente, se ridicase la treapta de bijuterie: frumusetea nu sta doar in scanteiere - le-a spus bijuteriilor. Si, pentru prima data dupa mult timp, dupa iesirea Stapanei, in sertar a fost o vreme liniste. * Am scris acest text pentru ca mi-am dorit de niste ani sa reusesc sa pun cumva in cuvinte gandul pe care il aveam mereu vazand accesoriile superbe pe care le are in showroom prietena mea Felicia. Mereu imi spuneam ca multe dintre ele arata ca niste veritabile bijuterii si ca sigur vor putea avea efectul purtarii unei bijuterii fata de cel care le va achizitiona ca sa-i coloreze si contureze viata. Si, intr-o zi, a venit aceasta idee - hai sa facem niste fotografii frumoase, in care sa asezam niste bijuterii frumoase langa niste accesorii frumoase. Lucrand cu ele, folosind unghiuri, lumini si texturi, crampeie de povesti, de interactiuni posibile dintre ele - dar sub forma de poveste - au venit de la sine. Si asa s-a ajuns la acest text in care amintirile despre locurile de unde au venit bijuteriile s-au amestecat cu ideile care au rasarit din momentele in care le pozam, in dialog cu accesoriile. Aproape ca o mitologie - cum spuneam mai sus. Ideea care ramane, dupa tot acest experiment, este ca... fara accesorii - fie ele bijuterii sau... manere de dulap - viata ar fi mult mai searbada! Ramona Balutescu The post Cu gandul la mare appeared first on Presa Oradea.