Cu artistii e o chestie ciudata: iau raul si il transforma-n lumina pentru ceilalti!

Daca Murivale s-ar duce, azi, la ingeri, sa le imparta si inaripatilor din bulgarii lui de fericire, si-aceia nu l-ar mai lasa sa vina-napoi, maine ar fi deja o coada a laudatorilor la el la atelier… Dar este, inca, azi. Si va spun de ce scriu randurile astea, de acum. Nu pentru ca il stiu […] The post Cu artistii e o chestie ciudata: iau raul si il transforma-n lumina pentru ceilalti! appeared first on Presa Oradea.  Daca Murivale s-ar duce, azi, la ingeri, sa le imparta si inaripatilor din bulgarii lui de fericire, si-aceia nu l-ar mai lasa sa vina-napoi, maine ar fi deja o coada a laudatorilor la el la atelier… Dar este, inca, azi. Si va spun de ce scriu randurile astea, de acum. Nu pentru ca il stiu pe Vasile Muresan – Murivale, pentru ca interactionam bilateral de putin timp. Nu pentru ca as fi aproape de el, si as putea sa-i respir culoarea, in atelier, dand din prea-plinul bucuriei si altora - intre noi e o tara. Ci pentru ca tristetile acestui mare maestru al picturii contemporane romanesti sunt grele, si de griuri atata de colorate, ca se cer folosite undeva –  cu majuscule, chiar. Pentru ca sunt neasezari ce tin de noi. Si trebuie sa invatam sa ne uitam la artistii nostri, si la tristetile lor, cat ii avem. Il "privesc" pe pictorul Murivale de mai multa vreme. De departe, admirandu-i picturile, pe care le pozeaza si apoi pune pozele pe Facebook. Am prins, in timp, din mici discutii colaterale, cate ceva din Murivale-omul. Adica cel care hraneste cateii pe care soarta i i-a arondat, cel care se bucura de cate-o orhidee in casa, de vrabiile gurese, de toate micile lucruri pe care le avem si noi. Dar, dincolo de ele, in decembrie, o boala venita de la depoul celor care ne-aduc aminte ca suntem trecatori l-a trantit la pat, pe maestru, care spunea, atunci: "Daca mor, sa faceti aici un muzeu". Am incercat sa glumesc, intreband: "Daca?" Dar, dincolo de hazul de necaz, artistul era speriat. Candva, nu mult dupa asta, cand ce fusese mai rau din boala trecuse deja, am ajuns sa ne si auzim la telefon, dupa ce lucrurile comunicarii s-au legat, intr-un context. Si, in ora aceea cat am vorbit, am descoperit un om grijuliu cu apropierea de ceilalti, tatonand cuminte ideile celuilalt, lucrurile comune, ca, mai apoi, sa se daruiasca lesne, firesc, cu bucuriile si angoasele sale, cu visele sale, cu felul in care vede timpul ce i-a fost harazit, si ce crede el ca ar mai fi de facut cu acel timp. Un dialog cu un artist generos cu sufletul sau, intr-o amiaza spre seara, de iarna, cand serile vin repede si tot repede trag peste noi, odata cu ducerea luminii, si tristeti pe care, in lumina, poate nici nu le mai stim culcusite prin ungherele noastre, te lasa cu intrebari despre rost, despre curgere, despre valorizare si prioritati. Inceputurile sale artistice sunt undeva pe malul Crisului, cu pictorul Roman Mottl, in anii 75. I-am vazut, in cei cinci ani de cand il urmaresc, flori, peisaje, madonne, catei, portrete multe si felurite dar si cateva chipuri ale mamei lui, acolo unde, cand te uiti, chiar fara titlul lucrarii in fata, nu sovaiesti a spune: e mama, mama lui, nu o femeie oarecare. Ma uit la picturile acestui om de departe, el fiind la Bucuresti, eu la Timisoara, si totusi distanta nu omoara povestea, nu ciobeste empatia, nu distruge din intrebarile ce vin, pe langa culori. Pentru ca o opera vine cu felul ei de a te lua de mana si a te duce la intrebari: la amintirile din trecut, la felul in care ai reactionat candva la o pagina buna, scrisa, si care, iata, acum isi gaseste coeficientul in culoare, la o mangaiere care n-a fost data sau primita atunci cand ti-ai fi dorit, dar care, desi nici macar nu stiai asta, are echivalent in ceva ce, acum, este in fata ta. Asa sunt picturile lui Murivale - ca o planeta de papagal, cu o soapta a ochiului si a inimii pentru fiecare dintre noi. Si totusi, cand maestrul e asa de bogat la a imparti bucurie altora, cand el insusi a devenit parte dintr-o alcatuire artistica, impartind acei "bulgari de fericire", de care spuneam mai sus, deja - lucrari in spatiu, rotunzimi colorate - celorlalti, cum se poate ca el sa aiba mai putin decat, poate, s-ar cuveni, din aceasta stare? "Fericirea e intotdeauna la altii" - spunea cineva, si cred ca i se potriveste si maestrului. Pentru ca un artist vede mai mult, empatizeaza mai mult si este lovit mai rau de relele din jur, precum o planeta fara atmosfera, de ploile de meteoriti… Nu stiu cat si cum se poate migali fara drama. Nu stiu ce flori fac samburii fericirii, avand pamant bun, la discretie, si tot ce trebuie pe langa. Dar stiu ca sufletul lui Murivale imi pare impachetat in tipla stralucitoare, pentru public, si totusi, fragil ca al unei pasari ranite, cand vine seara si ceilalti sunt ocupati cu familiile lor, cu visele lor, cu imbuibatul si cu, finalmente, culcatul. Si, atunci, artistul ramane singur, si penduleaza intre filme de demult si noi lucrari, in care isi frange singuratarea, si o convinge sa se topeasca in flori ale caror radacini nu se vad, in zambete pe care nu le banuim din ce cresc. Comunicarea este magica, pana si pentru artisti. Ei au nevoie nu doar de o reconfirmare permanenta a influentei geniului lor (care e o treaba oarecum aseptica) dar si de amicitie, de o impartasire a prezentei lor sociale, de o cafea calda bauta cu cineva, de un gand bun. Sigur, e placut sa ai o mie de like-uri pe facebook, dar e si mai firesc ca arta sa circule, sa treaca de creator, sa-si gaseasca nou adapost la cei dincolo de palatul artistului, de viata sa. De aici, lucrurile incep sa nu mai stea bine. Fiecare artist are, in atelierul sau, unde creeaza, un palat. Pentru ca el este tapetat cu frumosul acesta, pe care ei il metabolizeaza pentru noi, chiar daca pentru ei reusesc sa pastreze in mica masura din darul acesta pe care ni-l fac. Dar artistul nu trebuie lasat singur, si coplesit, prabusit in opera sa. E atata de putin complicat sa incercam sa trecem de sticla computerelor noastre performante, si sa fim partasi in cata bucurie ne este ingaduit sa schimbam intre noi… Va dau exemplul meu. M-a intristat sa-l stiu bolnav pe maestrul atator frumuseti, dar am trecut cu greu de sfiala de a il aborda personal - desi, in meseria mea, de jurnalist, cu un sfert de secol de munca in spate, sfiala nu face mereu casa buna cu posibilitatea de a cunoaste oameni noi. Dar… a aborda un artist pe care il respecti pentru lucrarile sale e ca si cum ai apuca o libelula, sau un fluture colorat aparte, de aripi: nu stii din ce il scoti, nu stii cum va fi cuantificat deranjul, nu stii ce toate are, in momentul respectiv, celalalt, si cat din puful sau de pe aripi nu fuge, asa. Si totusi, poate uneori nici nu realizam ca dam prilejul unei bucurii sa existe, schimband cateva ganduri oneste. Pentru ca, intr-o societate scalamba, marcata prea mult de goana dupa interese si averi, a-ti confirma gandurile in altcineva e un eveniment de pus cu rosu in calendar… M-a bucurat sa regasesc, impreuna cu maestrul Murivale, si ganduri comune, si prieteni comuni. M-a bucurat si sa-l secondez in tristeti - lipsa de intelegere a oamenilor, amenda pe care era s-o ia cand a pictat peretii unei piete in descompunere, din Bucuresti, transformand-o intr-o catedrala exterioara, cu madonne, felul in care si-a trait ultima boala, numarul mic de oameni care ii mai calca in atelier. Ce ciudat… Nici nu stiam pana acum ca bucurestenii, care sunt mari oferitori de like-uri pe Facebook, nu se deranjeaza sa si ia acasa din opera maestrului. Si nu vorbesc de cei care, de teama lipsei lor de bani, nu indraznesc sa il intrebe pe pictor cat costa o lucrare, ci de cei care ar putea sa-l lase, cu o semnatura, fara toate lucrarile din atelier, colorandu-si viata cu povesti pentru viitorime. Si, in definitiv, sunt atatea ocazii in care, atunci cand vrem sa facem o bucurie celor de langa noi, alegem lucruri la repezeala, pentru ca "avem o obligatie"… Cand o pictura a maestrului e, uneori, mai lesne decat o masa in doi, de Valentine's, la un restaurant de lux, daca incluzi in costul serii si florile si ursuletul de plus… De ce uita bucurestenii de colturile cu arta? De ce nu isi aduc aminte sa treaca pragul marilor, enormilor maestri ai penelului pe care ii avem, cat acestia sunt inca in viata?… De ce se creeaza coada aceea penibila si fatarnica, la operele lor, imediat cu acestia s-au dus?… De ce ajung in Uniunea Artistilor Plastici si in galerii nulitati absolute, cu kitsch-uri strigatoare la cer? Intrebati-va lucrurile astea, voi, cei din marea capitala ce ajunge tot mai mult a nesimtirii si a fariseismului,  macar pentru a va completa stocul de investitii in ceva cu certa crestere in valoare, spre viitor: in arta. Arta adevarata. Artistul Murivale isi poarta valea numelui intr-un anotimp viforos, ascunzandu-si fata dupa o barba mare, de patriarh al cadourilor pentru copiii din noi. Mi-as dori sa nu il lasam cu mana intinsa, si sa stim mai bine cum sa-l facem sa simta ca nu e singur langa cei opt caini care s-au oplosit langa el, desi niciodata nu vom ajunge la fel de deschisi, in prietesug, ca acestia. Artistii ne respira gandurile bune, si interesul, si bucuria de a le mai rari din noutatile din atelier, pentru a face spatiu altor noutati, si mai noi, tot mai noi. Undeva, in Bucuresti, in centrul sau, chiar, un artist rar discuta cu vrabiile si cu cainii, in lumina intepatoare a iernii. Doar cu oamenii sta mai prost, acestia fiind meteoriti care sclipesc scurt, dand un like, si apoi disparand. Indrazniti - maestrul e un suflet cu multe locuri de asezare si salasluire pentru amicitii noi - doar sa fie oneste. Si, atunci cand va ganditi sa duceti cuiva un buchet de flori, amintiti-va ca florile lui Murivale raman pentru totdeauna. Si costa deseori mai putin decat o peltea muritoare, in care tot mai des florarii vietilor noastre incolacesc sarme, cat pentru un "etern de doua zile" – masluit si acela cu sclipici… Ramona Balutescu The post Cu artistii e o chestie ciudata: iau raul si il transforma-n lumina pentru ceilalti! appeared first on Presa Oradea.