Copiii din casa unde concediile paternale se leaga ca tigara de la tigara

Drumul la Ineu (Bihor), nu a fost un safari pentru studierea, de sub clopotul de sticla, a ,,altora", ci o vizita pentru a cunoaste o alta varianta de ,,noi". Aici, in gradinita si in casele romilor, e de vazut ca nu suntem diferiti. Si de gandit impreuna ce e de facut sa ne fie tuturor […] The post Copiii din casa unde concediile paternale se leaga ca tigara de la tigara appeared first on Presa Oradea.  Drumul la Ineu (Bihor), nu a fost un safari pentru studierea, de sub clopotul de sticla, a ,,altora", ci o vizita pentru a cunoaste o alta varianta de ,,noi". Aici, in gradinita si in casele romilor, e de vazut ca nu suntem diferiti. Si de gandit impreuna ce e de facut sa ne fie tuturor bine. Cateva gradinite din Bihor si Salaj au ajuns sa ofere o solutie pentru acest ,,bine", apucandu-l de jos, de la radacina. Cu fonduri norvegiene, de la sfarsitul lui 2015 incoace, s-a ajuns ca 570 de copii dezavantajati material - cei mai multi fiind din familii rome - sa poata frecventa o gradinita. Sunt 11 gradinite cele care fac parte din acest proiect, in Bihor, Calarasi, Dambovita, Ialomita, Mures si Salaj, sub numele ,,Pe locuri, fiti gata, start!" Dar e mai mult decat un copil plus o cladire plus un educator. Vorbim despre un proiect prin intermediul caruia avem si biblioteci de jucarii, educatori - unii chiar vorbind romani sau maghiara - unde se organizeaza evenimente la care participa copii de toate etniile, unde parintii invata sa spuna copiilor povesti (si sa le si citeasca), unde unii dintre parinti lucreaza. Fundatia Roma Education Fund Romania (cu o finantare venita prin intermediul Mecanismului Financiar Norvegian 2009 - 2014, RO 25 - Combaterea saraciei) este cea care a implementat acest proiect, impreuna cu cinci organizatii neguvernamentale partenere, dintre care Fundatia Ruhama din Oradea este una. Gradinita cu smecherasi Daniela Tutos, manager de proiect la Ruhama, pentru localitatile din Salaj si Bihor, este cea cu care am umblat, ca sa vedem ce si cum, pe la gradinitele si prin casele de romi, dincolo de oras. Am senzatia ca stie fiecare familie si fiecare copil, aproape chiar si fiecare om de pe strada, peste tot unde mergem. Si, desigur, si ceilalti o striu pe ea - de aceea sunt bine primita oriunde intru, oamenii nu ma privesc cu neincredere si nu trebuie sa luam comunicarea de la zero. De la zero abisal, cum s-ar putea spune, in tara asta, cand este vorba de comunicarea dintre romi si ne-romi. Primul loc unde ne oprim, dupa ce renuntam la panglica neteda a drumului national, este, in Ineu, gradinita. Langa o biserica unde recunosc un insemn traditional in Secuime. O cladire ok pe exterior, dar o adevarata bijuterie pe interior. Vorbim cu educatoarele celor doua grupe de aici, Georgiana Silaghi si Florina Daniela Tont. Aflu ca unui copil trebuie sa i se capteze atentia dar ca, la varsta asta, i-o poti retine pentru trei-patru minute. Dar doamna Tont spune ca, fata de copiii cu care a facut practica la Facultatea de Pedagogie, copiii de aici nu sunt dependenti de tehnologie, apreciaza mai mult lucrurile si pun mai mult suflet in ce fac. Intreb de jocurile de pe la ei. Ma gandesc la turtele din pamant ud pe care le faceam in copilarie. Le spun despre ele. Cam stramba din nas copilasii: baietii prefera fotbalul iar fetele, plastelina. ,,Noi avem drum cu sosea si nu prea e namol si se murdaresc" - spune o mamica. OK, n-am nimerit-o cu jucatul cu noroi… Desi eu am crescut la oras… Ce nume au copiii, aici? Solomon, Robert, Estera, Naomi, Sergiu. David vrea sa se faca doctor. Foarte bine, e nevoie de asa ceva. E serios cand spune asta. Parca deja are parafa in buzunar. De ce nu? Primul pas l-a facut bine. Intotdeauna e nevoie si de primul pas. Unii copii din grupele de inceput au plecat in Franta, cu parintii. Apoi au fost identificati alti copii de varste potrivite gradinitei. Clasele se schimba, unii ajung prin alte parti, prin alte localitati, alte tari, vin altii. Dar au fost, de la inceput, din 2015, doua grupe. Ineul e o comuna mare. ,,Daca mergem azi in comunitate, gasim un numar de copii. Daca mergem maine, gasim altul" - mi se spune. Cum parintii trebuie sa supravietuiasca, asta e. Nu exista locuri de munca in localitate - unii merg in Oradea, altii prefera sa plece mult mai departe. Miguel este un smecheras pe care, dupa vechea traditie, l-ai putea aldoi linistit, pentru ca ,,precis a facut el ceva sa o merite". Aici, pe stil nou, fata lui cu un zambet aproape de erou de filme cu gangsteri, este a unui copil cu multe idei, care trebuie ajutate sa rodeasca in directia buna. De cum intru in sala lui de clasa, vad o isprava de-a lui, si anume un catel de jucarile intepenit pe o grinda de sub tavan . Miguel l-a aruncat acolo dar nu imi spune cum i-a reusit asta decat dupa ce, de rusine, mai intai se ascunde dupa niste ochelari facuti din degetutele stranse, si reusim sa comunicam dupa ce-mi pun si eu o pereche de astfel de ochelari, si-l intreb in vocea auzita doar de noi, cei cu ochelari, cum a fost cu catelul - daca a reusit din multe incercari. Imi spune, mult mai mult mandru decat vinovat, ca a reusit din prima. Ii dispare sfiala si ramane cu zambetul de strengar. Un copil spune ca vrea sa se faca fotbalist, alt copil zice ca vrea sa ajunga politist, ca sa se dea cu masina aia faina, de politie. Toti stau pe o mocheta ce invita la joaca, fiind imprimata cu trasee de masina. Au cate o gustare la ei, pe care parintii o pot lua din tichetele pe care le primesc in schimbul prezentei celor mici (dar si a unui parinte, la programul de citit povesti), au o educatoare care sa ii supravegheze, sa ii invete sa se joace, sa comunice, sa vorbeasca si romaneste, sa deprinda notiuni despre viata, societate, igiena. O cu totul alta viata decat cea care ar curge pe strada, pentru cei cu varste intre doi si sapte ani, sau in casele unde mamele trebuie sa se ocupe de multi frati, sa faca mancare, sa rezolve tot felul de treburi. Ma uit la acesti copii, care manuiesc cu usurinta creioane, cuburi, ustensile care-s legate de o meserie sau alta, care deja stiu doua limbi, mai bine sau mai putin bine. Un copilas blond, razgaiat si egoist, se joaca folosind telefonul mobil al mamei lui, care o secondeaza pe educatoare. Il rog sa-i lase si pe copiii din stanga sau din dreapta lui sa arunce o privire la mobil - nu vrea. Ii aduc argumente in sprijinul ideii - se preface ca nu ma aude. Ii arat cu degetul intr-o parte in timp ce ii iau repede mobilul din mana. Credeam ca o sa planga sau sa sara sa si-l ia inapoi - nu o face, doar ma priveste consternat. Cred ca se intreaba cum se poate ca o tanti mare si ne-roma sa fi venit de la oras ca sa faca ceva asa de urat incat sa-l pacaleasca pe el si sa-i ia in felul acesta mobilul. E bine cat copiii inca nu inteleg nedreptatea. In cealalta grupa s-a trecut la mancat. Fiecare scoate cate ceva - un baietel rontaie stratul de deasupra al unei felii de pizza. Face nazuri - nu-i place decat ce este sus - de ce sa manance si ,,umplutura"? Cand ies din sala, dupa alte discutii cu copiii si educatoarea de aici, vad aruncata la gunoi partea de aluat din respectiva pizza. Ce boierie… Lectie despre apropiere Plec cu Daniela Tutos sa vizitam cateva familii de romi ce au copiii la gradinita despre care am vorbit. Da, e lunga localitatea, si ramificata. Ajungem intr-un - cum ar veni - cartier de romi. Strada neasfaltata, case fara gradini, uneori fara gard, multe persoane pe strada. Se uita mai toti la noi, cu o vadita curiozitate. Coboram din masina, doar prezenta Danielei ma fereste de intrebarile care se vad in ochii tuturor, dublate de faptul ca imi atarna de gat un aparat foto. Nimanui nu-i place sa se simta intr-o rezervatie unde vin turisti sa faca poze. Asadar, explicatiile rapide ale Danielei sunt foarte de folos. Nu sunt obisnuita cu atata lume pe strada, discutand ca intr-o mare familie italiana. Atunci cand ajungem, din cativa pasi, in poarta casei celei pe care o cautam, Stela Lucaciu, ma bucur. E putintel prea multa informatie de procesat pentru mine, si putina umbra (e o zi foarte calda) ne va ajuta. Stela are 27 de  ani, e mamica unuia dintre copiii de la gradinita - suntem aici pentru discutia cu ea si cu familia ei. Doua lucruri sunt cele pe care le remarc de la poarta de intrare in curte - ca Stela este frumoasa foc si are niste dinti perfecti. Si ca nu stiu ce sa fac atunci cand bunicul casei intra cu noi, tocmai venind de undeva, si ne ofera din covrigii cu care ajunsese in mana, inveliti intr-o punguta transparenta. Exact asta e momentul in care ai fi vrut sa intrebi mai multe inainte de a ajunge aici: ce fac daca oamenii acestia, nu prea avuti, imi ofera ceva de mancat, de baut? E politicos sa nu ii refuz sau mai degraba e firesc sa nu le fac o paguba?… Refuz frumos covrigul cu care ne momeste bunicul, ii citesc tricoul - scrie in maghiara ca nu-stiu-cine e primarul lor. No, felicitari, uite ca si materialele electorale promotionale isi gasesc o intrebuintare. Inauntru, alta chestie legata de un obiect, folosit aparte, ma face sa zambesc larg. Un candelabru nu e chiar candelabru ci un bec ce atarna din tavan, dar n-a fost lasat asa ci unul dintre cei ai casei a atasat un batic inflorat, prins cu banda adeziva de tavan, astfel incat sa creeze putina atmosfera. Cer voie, entuziasmata, sa pozez ,,instalatia", si simt ca bunicul nu e foarte convins, in primul moment, ca ,,nu fac misto" de ei, si ca intr-adevar imi place gaselnita. Dar vede, in secunda doi, ca sunt sincer entuziasmata, si se bucura. Se scuza oamenii, ca e deranj. Le spun ca as vrea ca si in casa mea sa fie doar asa deranj. Imi zambesc, neancrezatori. Se pare ca stereotipurile functioneaza si dinspre partea cealalta. Ne punem sa povestim. Despre baietii Stelei, despre faptul ca tocmai e insarcinata cu copilul numarul cinci. Are 27 de ani, e frumoasa, mai frumoasa decat imi iese mie in poza, si nu e foarte fericita, desi are o familie faina si nu par sa fie nevoiasi. Dar discutia ajunge la fetita ei, din portretul ce se afla in spatele ei - s-a prapadit in urma cu un an, dupa o boala lunga si grea - un cancer la creier. Stela are 27 de ani, si plange. Cu 17 ani mai putin ca mine. In lumea ei, i-as putea fi mama. Din lumea de unde vin eu, o privesc cu mirare si cu un fel de respect, ea avand atatia copii. Dincolo de lumile noastre, ramane ca femeia din fata mea plange, si nu ma mai gandesc mult la coduri etice atunci cand o iau in brate, sa o consolez, chiar daca si inainte, si dupa asta ne vorbim cu ,,dumneavoastra". Nu, nici romilor nu le e indiferenta soarta unui copil al lor, chiar daca ei au mai multi - desi stereotipurile noastre ar spune altceva… ,,Avem fericire din cauza copiilor" - spune bunicul. Si stii ca e asa, dupa cum zambeste larg si radios, dupa cum povesteste cum merge el sa invete sa citeasca povesti, dupa cum vorbeste despre colegii lui de truda scolara: ,,Sunt oameni care is foarte istete, pe baza imaginilor tata povestea le stie". Mamica se linisteste, imi spune despre baietelul ei de patru ani, Ianis Leontin, care deja de doi ani umbla la gradinita. Spune ca plange daca nu merge la gradi, si ca pe ea n-a trebuit s-o convinga nimeni de treaba cu gradinita - a stiut ca-i buna. Femeia s-a cunoscut cu sotul ei in Oradea, ea avea 14 ani si el 15, si a fost furata si ea, dupa traditie. Dar parca acum n-ar mai fi convinsa ca asa e bine. Lucrurile se schimba. Si citim din Biblie, stand pe acelasi pat Iesim, mergem la Kovacs Bianca - iar ea chiar asa isi pronunta numele, cu ,,cs". Pai nu e bine - spun, ori e romanesc, ori… dar ma opresc. N-o sa vin eu intr-o vizita de o ora, sa schimb felul in care s-a obisnuit un om sa-si spuna numele, chiar daca, dupa regulile oricareia dintre cele doua limbi, romana sau maghiara, nu e corect. ,,Ce pret are un nume? Trandafirul, oricum i-ai spune, tot asa-si imparte mireasma dulce" - imi trece prin cap. Tac. Shakespeare vine putin mai incolo, nu in cercetarea despre gradinita. Bine: Kovacs cu cs. Oare de ce sa ma apuc mai repede? Ce sa intreb? Casa e curata si ordonata, chiar daca are carpete si flori de plastic multe, pe care nu le intalnesti decat foarte rar la oras. Dar chiar se simte mana de gospodina, si gheata se sparge dupa ce primesc (fara sa ma mai intreb care ar fi regula) un pahar de suc, si ne asezam pe cate un pat acoperit frumos, sa povestim. Bianca are opt copii, la cei 32 de ani ai ei, si ma surprind privind cu coada ochiului - seamana putin cu mama mea, mai ales cand zambeste incurcata, si cumva imi pare mai in varsta decat mine… opt copii, 32 de ani… Cum sa ai 8 copii, pana la 32 de ani?… Imi impun sa nu fac scaderi, sa nu numar, sa nu… Pur si simplu sa intreb cum e, si gata. Pentru ca aici e altfel. Ea avea 16 ani cand s-a luat cu sotul. Copiii vorbesc romani, e unul dintre motivele pentru care se bucura ca cei mici ai ei pot frecventa gradinita. Unii n-au mers la gradi, si ,,le e mai greu, ca n-au stiut sa vorbeasca pe romaneasca"- ne spune. Dar, cu mersul la gradi mai vine o bucurie - Bianca primeste 12 tichete, adica 120 lei, la prezenta unui copil de peste 80%, 6 tichete la prezenta intre 60 si 80%, 5 tichete pentru prezenta de 40 - 60% si nimic sub 40%. Nu e rau, e un ajutor binevenit. Copiii ii spun ,,Nu ma mai duc miine la scoala ca ma doare picioarele" - ne marturiseste. Si ii caineaza ca scoala e departe. Ciudat - si la mine era departe, si mergeam pe jos, si nu m-am plans. Da dar aici sunt si caini. Hm, pe asta n-o pusesem in ecuatie, ce e drept… Chestiile astea faine care ziceam ca vin cu gradinita nu se opresc aici, pentru ca Bianca merge la programul de citit povesti. Ea a facut sase clase - si acum isi aduce aminte, iar, cititul. Nu e foarte sigura pe ea cand spune ca acum citeste iar. O incurajez sa citim ceva impreuna si iau Biblia de pe coltul dulapului semanat cu flori de plastic. O deschid. Citim cate o bucatica. Da, merge bine. Cred ca e doar timida. E mult sa duci asa o casa, cu atatea suflete. O intreb cate kile de cartofi curata pentru o masa. Spune ca trei. Nu o cred. Chiar daca faci sa manci numai o singura data din mancarea aia, nu vad cum hranesti 14 oameni din atata. Dar probabil nu aproximeaza bine cantitatea. Oricum, imi spune ca au carne la masa, zilnic. Iar copiii merg la scoala sau gradinita cu biscuiti sau ce le mai trebuie. Deci se descurca. Porc nu tin ca zice ca miroase, caii si animalele zice ca au microbi. Of, ar fi o discutie mai lunga aici dar nu avem timp…  N-au teren pentru gradina, evident nu exista nici gaini. Cata munca de lamurire mai e de facut aici, in comunitatile astea… Dar, ce e drept, teren nu au decat foarte putin. Cred ca mai intai au crescut casele, apoi actele pentru ele. Si fiecare a construit cum a putut si cum s-a priceput… Inca un lucru aparte al familiei de aici este ca tatal, sotul Biancai, a fost in concediu de paternitate. In… muuulte concedii de paternitate. Ceva de genul tigarii pe care o aprinzi de la tigara de dinainte, ca sa nu mai strici un chibrit. Ca asta era zicala, de la regia unde are acte sotul: ,,Ori faceti repede un copil, ori mere la lucru". El, din 2004 a tot stat in concediul asta. Anii despre care vorbim acum ii numar: sunt 13… ,,Amu am fata mai mare, ii rusine, nu mai vin copii" - zice, cand o intreb de… va mai tine concediul acela paternal. Dar si asa, cu cei de pana acum, nu e usor de dus o casa si de grijit de invatatura copiilor. O viata plina, departe de multe bucurii sau placeri care noua ne sunt obisnuinta. O intreb pe femeia care sede cuminte in fata mea, ce o bucura. Imi spune ca a fost la Zoo, anul trecut pe vremea asta, si au mancat inghetata. O rog sa-mi arate care dintre florile artificiale de pe dulap ii place ei cel mai mult. Alege si-mi arata: niste trandafiri portocalii - o culoare vie. Acum, cand pun intr-un fisier, in laptop, toate astea, si revad, din amintiri, si cu ajutorul pozelor, intalnirile din Ineu, imi vin in minte alte intrebari, si ma gandesc, cu ciuda, cum de nu le-am pus acolo. Ceea ce arata ca mai e loc de discutat, de schimbat idei, de incercat sa ne intelegem reciproc. Nu imi vor placea niciodata florile artificiale, chiar daca am vazut, la oras, in magazine ce se dau ,,de fite", unele mult mai sofisticate. Dar mi-a placut bucuria Biancai, aceea care se strange pe fir si face ca zilele sa se insiruiasca una dupa alta. Si m-a miscat pana la lacrimi plansul Stelei, si, cand s-a desprins din bratele mele, parca s-a rupt din mine ceva ce isi gasise un loc firesc acolo. Oameni frumosi, buni, care se bucura sau care se intristeaza, sunt peste tot. Suntem noi, toti, cu toate ale noastre. E doar ca cei care au mai mult trebuie sa se ingrijeasca sa faca astfel incat ,,mult"-ul asta sa fie o plapuma care sa-i acopere pe toti. Sunt doar seminte firesti pentru ziua de maine, si incepi sa intuiesti asta iesind dintr-o gradinita de sat, de romi, acolo unde un baietel foarte serios vorbeste despre cum se va face el doctor. Si-i dau intalnire in viitor, peste 20 de ani, cand stetoscopul de langa el nu va mai fie de jucarie. Pentru ca startul e deja luat. Ramona Balutescu The post Copiii din casa unde concediile paternale se leaga ca tigara de la tigara appeared first on Presa Oradea.