Banutul vaduvei

Zi de august. Dupa noapte de august, cea in care Palatul Episcopiei Greco-Catolice din Oradea a ars. Este ceva de spus, acum? Eu cred ca da. Pentru toti oamenii care au asistat, inmarmuriti, ieri noapte, cum unul dintre cele mai frumoase palate ale orasului ardea. Pentru cei care vedeau ca istoria le intinde inca o […] The post Banutul vaduvei appeared first on Presa Oradea.  Zi de august. Dupa noapte de august, cea in care Palatul Episcopiei Greco-Catolice din Oradea a ars. Este ceva de spus, acum? Eu cred ca da. Pentru toti oamenii care au asistat, inmarmuriti, ieri noapte, cum unul dintre cele mai frumoase palate ale orasului ardea. Pentru cei care vedeau ca istoria le intinde inca o cursa. Pentru cei care au ridicat ochii la cer, intrebatori. Cred ca, pe lumea asta, oamenii se impart in snopi mari. Unii, putini, sunt cei care construiesc. Care sunt mortar, lucrurilor. Care incheaga, care aduc aproape. Care fac casa si pun pom. Unul dintre ei era si Demetriu Radu, episcop greco-catolic de Lugoj, apoi de Oradea.  In iunie 1905 sfintea Palatul Episcopal Greco-Catolic din Oradea. Apoi sunt pastratorii, cu importanta misiune, si ei. Apoi vin distrugatorii. Sigur, cladirea a fost si scoala populara, si biblioteca, pe vremea hotilor. Dar a reajuns la stapanii de drept. La noii stapani. Greco-catolicii de acum. Care au avut grija sa faca astfel incat palatul sa redevina o bijuterie a coroanei. Pana cand n-au mai avut grija. Se putea face mai mult, pentru ca palatul acesta sa nu arda? Faptul ca acolo nu se puteau intampla prea multe, din cauza pericolelor de incendiu, se stia - si nu pomenesc aici ultima intamplare in care lucrul acesta a fost spus public, aveti google. Se putea face mai bine, dinspre pastratorii edificiului? Banuiesc, iar, ca da. Vor invata ei ceva de acum inainte? Banuiesc, cu tristete, ca nu. Eparhia Greco-Catolica de Oradea pare pastratoarea unui blestem, care nu se mai termina, cu ramificatii mai mari si mai mici. Si totusi, pe masura incercarii, credinciosii, desi se imputineaza, exista si sunt alaturi de Biserica, prin toate aceste incercari. Un credincios ar zice ca exact asta e logica lucrurilor, sa iti arati coerenta in incercari. Dar, dincolo de mistica, se intreaba, oare, cineva cate dintre aceste incercari puteau fi evitate? Cu putin mai multa grija, cu o patrundere mai mare in a vedea oamenii, cu o precautie mai mare fata de posibilele magarii ale sortii? "Pe mistic", asa "da Dumnezeu". Mi-ar fi placut sa aud, azi, in Catedrala Sf. Nicolae, o predica in care sa se explice credinciosilor greco-catolici "de ce da asa Dumnezeu", dar preotul paroh nu a facut-o. Ma tem ca "Oare Dumnezeu nu este cu noi? Cu siguranta ca este, iubiti credinciosi. El ne va da puterea, asa cum ce-a dat-o in repetate randuri, pe parcursul istoriei (…)" nu este destul. Sigur, este frumos ca a fost pomenit incendiul, in ultimul sfert de predica. Desi, probabil, un dascal de omiletica ar spune ca predica trebuie mai mult ancorata in realitate. Si ce realitate… Oricum, predica de azi ar fi fost util sa fie tinuta de episcopul Virgil Bercea, care sa se adreseze credinciosilor, imediat dupa incendiu, de la catedra cea mai insemnata a eparhiei. In caz ca ar fi existat deja o varianta de explicat de ce se strang si se intetesc relele asupra eparhiei. Si sunt sigura ca ar fi facut-o frumos. "Pe laic", lucrurile acestea se intampla. Fie ca e vorba de o neglijenta (si sper ca, in acest caz, prieteniile si aliantele din oras sa nu ascunda adevaratii vinovati), fie de un incendiu planificat (iar Oradea nu duce lipsa de piromani, chiar "prieteni" ai Eparhiei, tot prin grija sortii), fie de o aliniere nefericita a planetelor, sunt altii cei care vor da rezolutia. Dar cred ca mai e de spus ceva. Dincolo de  vini nu intotdeauna de trecut usor cu vederea, conducerea Eparhiei Greco-Catolice a incercat sa fie o buna pastratoare (macar) a valorilor preluate de la greco-catolicii de dinainte de 1948. Nu a reusit intotdeauna. Insa de multe poate fi acuzat episcopul Virgil Bercea, dar nu de lipsa de interes fata de biserica. Totusi, nu as vrea sa fiu in pielea lui cand/daca va avea onestitatea de a-si pune intrebarile despre ce se putea face mai bine. Dincolo de asta, credinciosii greco-catolici, atatia cati sunt, au, inca, un conducator care sa-i tina laolalta pentru a trece cumva si de aceasta incercare. Sigur, sentimentele de culpa e firesc sa existe - atunci cand nu poti fi nici macar un bun pastrator, devii, fara voie, distrugator. Dar exista un lucru care este, inca, o buna baza, in Eparhia Greco-Catolica de Oradea, pentru a se cladi. Coeziunea sociala. Despre credinta nu pot vorbi, nu este lumea mea, si oricum ma lasa deseori siderata constatarea ca unii una spun in predica si alta fac in viata cea de toate zilele. Insa implicarea in zona sociala a celor de aici exista. Exista proiecte care influenteaza Oradea, Bihorul, Salajul, zi de zi. Exista actiuni ce implica zeci de voluntari, obisnuind mai ales tinerii cu ideea ca traim prin ce dam, si ca bucuria impartita cu celalalt este cea de durata. Este munca organismului pe care il cunoastem drept "Caritas Eparhial", care hraneste, acopera, spala si mangaie pe cei in suferinta. Mari lucruri! Lucruri care leaga oamenii, atat in societate, dincolo de barierele (aparente) credintei, precum si in interiorul Bisericii Greco-Catolice. L-am vazut pe episcop, dincolo de timpul pe care si-l aloca (sau nu) marilor intrebari ale vietii - din care, acum, a primit inca o sarada usturatoare - servind masa saracilor Oradiei, si spaland pe jos dupa ei, ducand plase cu alimente la goapa de gunoi, celor mai putin avuti, vizitandu-i pe cei bolnavi in spitale si ajutandu-i pe cei care ii sunau la usa - chiar si pe cei care il minteau si il furau. Si nu era mereu singur - antrena cu el si pe unii din jurul lui. Dupa mine, acestea sunt caramizi pe care se poate construi. Prin care se pot tine oamenii laolalta, inca. Prin care se spera la un viitor. O cladire arsa nu e, totusi, un suflet ars, chiar daca inimile multora dintre noi, cei care am stat, azi sau ieri seara, in fata cladirii in flacari, s-au simtit parjolite. Cladirile se vindeca prin suflete, sufletele nu se vindeca prin mai nimic. Iar Eparhia Greco-Catolica de Oradea, in ciuda marilor incercari prin care inca trece, are, cred eu, acel suvoi de suflet care sa o faca sa mearga mai departe. Acum sapte ani mi-am petrecut ziua de nastere in Palatul Episcopal Greco-Catolic, pozand. In un aprilie in care lucrurile incepusera sa infloreasca – pe sub schele, pe schele, prin sali, in fosta capela episcopala, pe coridoare. Imi dorisem mult asta, o primisem aproape ca pe un cadou, atunci cand episcopul mi-a permis sa imi bifez dorinta. M-au fascinat cahlele sobelor, detaliile stucaturii vechi sau refacute, si, mai ales, candelabrul cu flori ale soarelui, prafuit, asteptand vremuri mai bune. Nu le-a mai apucat. Au ramas niste poze. Si, macar dinspre mine, cateva coperti ale cartilor mele, cu ele. Era ceva acolo, o senzatie ca de sanctuar din care zburasera pasarile, si ceva spunea ca nu vor mai veni vreodata, si simteai, vascoasa, tacerea. Si nu puteam sa-mi inchipui deloc cum va fi aceasta cladire, terminata. Interiorul ei. Nu cred in premonitii. Era doar incapacitatea mea de a-mi inchipui. Dar cred cu tarie ca va veni ziua cand se va reface tot. Lucrurile nu tin doar de bani, pe lumea asta, tin si de marea dorinta a oamenilor de a aseza ce li-i important. Iar, oradenilor, le este, palatul acesta. Deja s-au adunat voci – dincolo de cele oficiale, care se rup in figuri cu declaratii mari, legat de strangeri de bani. Voci care spun de oamenii simpli, ce vor sa vina sa dea din pensia lor, din salariul lor mai-putin-decat-colosal. Oare exista "oameni simpli"?… In fond, nu cred. Doar graba noastra ii face asa. Doar ochiul nostru, nedeprins sa cearna, uneori. Poate ca, si "pe laic", si "pe profan", credinciosii eparhiei, dar mai ales capii lor, trebuie sa invete sa vada mai bine "banutii vaduvei", cei doi banuti aruncati in cutie, spre cresterea din necazul de azi. Mai bine decat pe o suma de oameni de carton, cu faima de mariri, prin coruri ne-ingeresti, prin academii calpe, prin consilii profesorale de pupatori in fund. As da, canon, fiecarui aproape-orb de pana acum sa stea langa cutia donatiilor, o ora pe zi, si sa se uite la fetele celor care vor dona. Nu la culoarea fisicului de bani, de e verde, sau portocaliu, sau albastru. Ci la fete. Poate, si la maini. Mainile muncite, fetele triste si singure, de oameni trecuti cu greu prin viata, sunt cele ale persoanelor care rup o bucatica de suflet, mai usor. Ale celor care au plans in piata, ieri si azi, nu in fata plasmei de acasa, de doi metri, declarativ. Ale celor ce nu au. Cand nu ai, e mai simplu sa rupi o jumatate de farama din farama ta. Am vazut mereu asta. Am plecat de la Oradea cu constiinta ca va fi bine. In ciuda orbirii, a lipsei de caracter, a ipocriziei si a hotiei multora dintre personajele pe care am ajuns sa le cunosc, in ani, ce capuseaza Eparhia Greco-Catolica. Exista putere de regenerare. Candva, poate nu in timpul vietilor noastre, cladirea care azi sufera va avea iar numele lui Demetriu Radu scris undeva pe pereti. Candva. Poate si ale celor de azi. Au existat si oradeni (poate, pe stil nou), care au avut cuvinte mai putin frumoase de spus, legat de incendiu. Ii voi cita cu numele "de scena", de pe Fb. Dana Hering: "Nu era cladirea bisericii, era monument al orasului". "Pupasa Kinga Andrea: "Cat dramatism". Andrei Domsa: "O fi ceva manevra pe asigurare sau ceva interese". Alex Hadade: "Cata zarva pentru un incendiu, Dumnezeule". Poate e bine ca legiuitorii sa nu mai taie bani de la Educatie. Poate e util ca tinerii unui loc ce nu e neaparat ocol de vite sa creasca invatand mai mult despre cultura acelui loc. Despre valori. Despre coeziune sociala. As avea o intrebare (de ateu nedormit de doua zile, caruia ii pasa de cladirea asta, precum si de cum se vor strange oamenii sa se ajute, inainte de a se ruga celui pe care-l cred sus): Ati dormit bine ieri noapte? Din pacate, cred ca am si raspunsul, chiar de nu e sintagma mea: "Excelent. Ca Dumnezeu in timpul Holocaustului"… Felicitari. Ramona Balutescu The post Banutul vaduvei appeared first on Presa Oradea.