Am cunoscut un sfant!

Atunci cand oamenii iau ca pe o jignire proprie, din partea sortii, disparitia ta, ai fost iubit. Nespus de iubit. Totul a inceput in iulie 2007. Privesc in spate si mi se pare asa de demult… Si totusi, cand numar anii, sunt doar sapte. Si pare putin. Dar au fost ani plini, ani umpluti de […] The post Am cunoscut un sfant! appeared first on Presa Oradea.  Atunci cand oamenii iau ca pe o jignire proprie, din partea sortii, disparitia ta, ai fost iubit. Nespus de iubit. Totul a inceput in iulie 2007. Privesc in spate si mi se pare asa de demult… Si totusi, cand numar anii, sunt doar sapte. Si pare putin. Dar au fost ani plini, ani umpluti de evenimente, ani in care lumea aceasta, a credintei, cu care nu am personal vreo legatura, a devenit viata mea, locul unde am incercat sa ajut sa se limpezeasca lumea. Totul a pornit de la o prietena a mea, Dana, cu care si faceam limba engleza, acasa. Avea o problema medicala si ajunsese in spital, la Ginecologie, in Timisoara. Voia desfundarea unei trompe uterine. Era singura aici, parintii ei locuind intr-un alt judet. Era credincioasa, era ortodoxa. Era in spital, cu o zi inainte de operatie, cand m-a sunat, disperata. Mi-a spus ca un preot ortodox a trecut prin salonul lor, sa ofere rugaciuni, si ca a intrebat-o de ce e acolo. Dupa ce i-a spus, el a intrebat-o daca e maritata. Cum i s-a raspuns negativ, acela i-a spus ca e pacatoasa, si a intrebat-o cum se gandeste sa faca un copil, nefiind maritata. De parca a doua zi dupa operatie ar fi vrut sa iasa pe strada si sa rezolve… facerea unui copil. Prietena mea era extrem de tulburata cand m-a sunat. Aflata in fata unei incercari deosebite pentru viata ei, exact un preot care sa o faca pacatoasa nu-i lipsea. Plangea la telefon, imi spunea ca, dupa ce a plecat preotul, si celelalte femei din salon ii spuneau ca e pacatoasa, imi era frica sa nu fuga din spital sau sa-si ia viata… Am sunat rapid un prieten ce era doctor acolo, era chiar de garda, i-am zis ca vreau sa intru in spital, mi-a spus ca e ok si mi-a mai povestit in doua vorbe despre acel preot ortodox, care mai incurcase si alta lume pe-acolo (nici nu merita sa-i pomenesc aici numele, desi i-am urmarit activitatea, de atunci, prin ani). Am sarit pe bicicleta si am plecat prin ploaia mocaneasca pana la ceea ce noi numim Maternitatea Bega. Cum am intrat, am dat de o namila de preot la gatul caruia am sarit, explicand ca nu e firesc ca un bolnav sa aiba nevoie de consiliere anti-suicid atunci cand pleaca un preot de langa el. Ma simteam ca un hamster care urla la o mata. Omul nu avea alte mancarimi decat ,,cine mi-a spus" si imi explica, ce e drept, pe un ton decent, aberatii din lumea talibana. Vazand ca nu am cu cine sa discut, am spus ca n-are sens dialogul nostru si ca ma voi duce la superiorul lui, la mitropolit. Apoi am ajuns la Dana in salon, unde le-am explicat madamelor de acolo ca eu nu sunt crestina si ca stiu sa si razbun lucruri, daca va ramane ceva de platit la speta, si ca exista si saloane mai putin confortabile in acel spital, in caz ca mai caraie ceva despre credinta si necredinta fata de prietena mea. Acum imi vine sa rad cand ma gandesc la discursul pe care l-am oferit, uitandu-ma cat de urat puteam. Si puteam. Dar atunci parea singura solutie utila, pe termen scurt. Am luat-o pe Dana pe coridor, spunandu-i cate ceva despre discutia cu popa. Fata trecuse din disperare spre o ura mocnita fata de tot ce insemna preotie si oamenii din tagma asta. Ceea ce iar nu era bine. I-am promis ca voi vorbi a doua zi cu mitropolitul, in schimbul asezarii ei. Speram ca lucrurile sa curga bine cu operatia si ca Dana sa isi reconsidere vederile dupa ce va fi scapat din asta. Un lucru era cert: ca faza ei de credincioasa ortodoxa risca sa fie avariata grav de prostia nenorocitului aceluia fara har. Am mai dat cateva telefoane in ziua aceea, printre care si profesorului Munteanu, seful clinicii, spunand ca trebuie facut ceva cu indivizii astia, care tulbura mai mult decat sa ajute. Am intrebat cunoscuti preoti daca mitropolitul ma va primi pentru problema asta. Mi-au spus ca da. Nu il cunosteam personal. Ne vedeam, doar, la diverse manifestari, ne salutam si atat. Stiu ca ne intalniseram inclusiv la ceva care implicase si prezenta Regelui Mihai, in foaierul Operei - aceleasi saluturi amabile, din partea lui si a Regelui - doar ca asta nu se poate numi cunoastere. M-am dus frumos la Mitropolie, a doua zi, unde nu intrasem, cred, niciodata pana atunci, pentru ca ma ferisem sa scriu despre culte, necredincioasa fiind. Dar acum ardea. L-am intalnit pe diaconul mitropolitului, parintele Radu, cum i-am spus mereu, de atunci, si m-am prezentat, spunand ca as vrea o audienta la Inaltul. Adica atunci nu le stiam pe astea cu titlurile - eram la nivelul de ,,domnul Corneanu". Avea pe cineva si trebuia sa astept putin. Am intrebat cine se ocupa cu pastoratia in spitale, cum aveam timp, si am fost indrumata spre parintele sef peste social. M-am dus in biroul lui si abia am apucat sa deschid gura, ca s-a pus sa urle la mine. Imi era clar ca fusese pregatit ca ,,vezi ca vine una cu gura mare, de la presa". Doar ca cea cu gura mare are, intr-adevar gura mare, si nu e nici asa usor speriabila, asa ca, dupa ce am auzit pe un ton mult prea inalt ca am venit sa tulbur lumea etc etc, s-a ridicat si vocea mea in duel. Povestea nu a tinut mult, am plecat din acel birou daca am vazut ca nici aici nu am cu cine discuta, dar respectivul (cu care macar am ajuns sa ma salut, in ani) a venit dupa mine in biroul parintelui Radu, urland in continuare - senzatia mea a fost ca va si pune mana pe mine sa ma dea afara, si nu uit cat oi trai privirea rapida pe care am aruncat-o in incapere, dupa un calorifer in care sa-mi inclestez mainile ca sa nu fiu scoasa si, eventual, pentru a avea un punct de sprijin de trebuie sa raspund cu un picior in burta ,,interlocutorului". Ciudat sentiment. Si acum zambesc cand mai ajung acolo, privind caloriferul pe care il ochisem ca si ajutor, sub ochii socati ai parintelui Radu, om foarte pasnic si de care m-am apropiat, in timp. Nu a pus nimeni mana pe mine, pana la urma. Dar preotul acela a plecat inapoi in biroul lui, de unde l-a sunat pe parintele Radu si i-a spus sa nu ma duca la mitropolit. Imi era clar dupa felul in care a ridicat parintele indata ochii spre mine. A ascultat, a pus jos receptorul. M-am uitat hotarat la el si i-am zis: ,,Nu plec pana nu dau de Corneanu, asa sa stiti". Mi-a zis: ,,Bine, se face, dar pot sa stiu si eu ce s-a intamplat?" Eram deja extrem de capsata si i-am raspuns, desi nu o merita: ,,Nu! Nu mai spun nimic nimanui pana nu vorbesc cu mitropolitul. Dupa, va explic tot ce vreti". Cand a fost de mers, ne-a luat pe amandoi, si pe mine si pe ,,social", si am trecut curtea ce despartea cladirea unde ne aflaseram de cea in care avea birourile si apartamentul mitropolitul Nicolae Corneanu. Pe drum, pasind in urma parintelui Radu, eram ca doua pisici ce sunt pe cale de a se scuipa, iar aerul zbarnaia incordat intre noi. Si nu mai aveam calorifere de ajutor. Am ajuns in fata mitropolitului, i-am vazut fata blajina si l-am privit in ochi. I-am spus ca as vrea sa-mi acorde un minut intre patru ochi, inainte de a-i prezenta speta, si i-a facut semn preotului sa mearga intr-o incapere alaturata. M-am asezat aproape de mitropolit, acolo unde imi aratase, si i-am spus, privindu-l adanc in ochi, ca eu nu sunt credincioasa dar ca am venit pentru o fata care este, si ca cred ca ar fi bine sa nu-si piarda credinta, daca tot poate sa o aiba, din cauza unui preot de-al lui care nu-si face bine treaba. L-am intrebat daca are vreo problema cu statutul meu. Mi-a spus, zambind, ca nu. Atunci am zis ca asta e tot, privat, si ca, de doreste, poate sa-l cheme pe individul ala. Era clar din cuvinte si din ton ca nu apucasem sa ma iubesc nici cu acest al doilea om al sau. Mi-a spus ca el sta bine unde e si ca pot sa-i povestesc despre ce este vorba. Era ca un magnet, ca un sarpe al hipnozei. Imi infipsesem ochii in ochii lui si nu mai puteam sa-i scot. Din ziua aceea am stiut ca apreciaza oamenii care ii vorbesc deschis si care il privesc in ochi. Care nu au nimic de ascuns. Si ca simte asta. I-am povestit toata tarasenia. Mi-a spus incet, rar, trist, ca am dreptate. Si ca preotul acela are o problema la pastoratie si ca o sa-l cheme sa-l mustre si sa-l indrume. Si a continuat: ,,Dar, pana atunci, daca sunteti de acord, as veni eu la spital sa vorbesc cu prietena dumneavoastra, si sa o incurajez. Doar va rog sa reveniti peste doua ore, cand imi termin programul de audiente, si mergem impreuna, cu masina mea - mai am pe cineva de vizitat si la Judetean". Bun, cum sa nu il iubesti pe omul asta? Sentimentul asta m-a apucat brusc, ca un val de sange ce marcheaza o hemoragie masiva. Pur si simplu ma uluia propunerea lui, ma cucerise instantaneu. Am mai carait putin, ca sa fiu sigura ca nu exista, totusi, oprelisti. I-am spus: ,,Stiti, Dana e acum in operatie, nu stiu cand se va trezi". A zambit: ,,Nu mergem acum, poate pana atunci putem vorbi cu ea". O ultima galma de asezat, a precautiei. Il rog: ,,Dar puteti vorbi dumneavoastra cu cei de la poarta, sa stie ca m-ati chemat, ca altfel nu stiu daca ma primesc iar, ca era sa ne cam batem". Rade si ma asigura: ,,Da, o sa sun eu". Plec scurt, dau cateva telefoane. Il sun si pe profesorul Munteanu, spunandu-i ca mitropolitul doreste sa viziteze pacienta din cazul despre care ii spusesem cu o zi inainte, se isterizeaza pentru ca ,,Eu trebuie sa plec din spital, nu pot sa il intampin, nu pot sa fac ce se cuvine", bla bla. Nu am timp de de-astea deci, in ciuda faimei sale, il intreb scrurt: ,,Ne interziceti intrarea in spital"? Isi reia discursul, mai calm: ,,Nu, cum sa va interzic, doar ziceam ca…" ,,Bine, atunci totul e ok, multumesc. Nu pe dumneavoastra vrea sa va viziteze ci pe fata. La revedere". Revin, leg bicicleta de unul din grilajele geamurilor joase din curtea Mitropoliei, plec cu Inaltul si cu soferul sau. Stam o tara la Judetean, o luam spre Matern. Povestim diverse. E un om placut, asezat, cu simtul umorului. Coboram, eu si cu el, la Matern, ma roaga doar sa-i las spatiu la mana dreapta, sa poata sa se sprijine de balustrada, urcand. Il privesc pe omul acesta batran si bolnav, care conduce ortodoxia din Banat, cum a iesit din confortul casei lui pentru a repara greseala cuiva de sub el, pentru a mangaia si a da speranta. Admirabil om! Urca incet, chinuit - pe atunci nu ii stiam bolile, incercarile, durerile fizice. In calea noastra, personalul spitalului, pacienti, apartinatori ii deschid drumul si il intampina zambind luminos, cerandu-i binecuvantarea. Ma simt cumva stanjenita sa fiu cu acest om, sa-l fi adus pe acest om - sunt ca un postament a ceva mult mai mare decat mine, ca un argint nevrednic ce a primit in chingile sale un diamant… Ma misca bucuria si respectul cu care il privesc oamenii pe mitropolitul Corneanu. Ma intreb de o fi din cauza functiei sau pentru cum e el ca om. Aveam sa aflu in timp. Si sa ma bucure raspunsul. Ajungem la etajul prim, o luam spre Anestezie – Terapie Intensiva, intram. E aici si mama Danei, deja, sunt si alte persoane dar nu vad mai nimic. O vad pe prietena mea, in pat, adormita, merg in stanga ei, mitropolitul in dreapta, o hatan usor pana deschide ochii. Si urmeaza una dintre cele mai neobisnuite prezentari pe care le-am facut in viata mea: ,,Dana, uite, domnul e mitropolitul Banatului!" Imi povesteste Dana mai tarziu: ,,Am deschis ochii, am vazut un preot si mi-am zis ca mor… Apoi te-am vazut pe tine si mi-am zis ca, poate, totusi, nu mor… Nu mai stiu ce am vorbit dar, dupa ce ati plecat, lumea m-a intrebat daca sunt prietena cu mitropolitul. Le-am spus ca nu dar ca am o profesoara de engleza mai aparte." Stiam ca Inaltul nu a facut lucrul acela pentru publicitate sau pentru a impresiona. Chiar daca era prima zi cand am stat de vorba cu el, se vedea ca nu e omul gesturilor ,,de dragul presei". Asa ca l-am rugat ceva, inca de pe drumul spre spital. I-am spus ca nu stiu cat de constienta va fi Dana de ce va curge in jurul ei si ca il rog sa ma lase sa fac o poza pentru ea, ca amintire. Nu mi-a cerut asta dar, pentru ca nu ma cunostea (desi probabil si el incepuse deja sa o faca), pentru a nu ma crede in goana pentru vreun articol, i-am promis, fara sa imi ceara: ,,Nu voi folosi fotografia aceea cat sunteti in viata". Din pacate, a venit timpul sa o pot folosi - pentru ca mi-a permis sa o fac. I-a vorbit frumos Danei, cald, incurajand-o. N-a spus un singur cuvant despre preotul care daduse totul peste cap. Ne-a rugat ca, dupa ce va fi iesit Dana din spital, sa il vizitam la Mitropolie, si asa am si facut. Am coborat, tarati de o asistenta, in biroul profesorului Munteanu. Care inca nu disparuse. Si care a gasit momentul pentru a ne tine o teorie fata de Biserica ce a fost intotdeauna aproape de Medicina, sprijinind-o – si alte texte absolut goale de sens. Mitropolitul zambea ingaduitor dar pe mine m-a luat, ca de obicei, gura pe dinainte. Si i-am spus: ,,Da, sigur, am vazut asta si la Congresul International de Transplantologie din 2000, de la Bucuresti, unde patriarhul Teoctist a venit ca o lebada, povestind despre serafimi si heruvimi, in plen, fara sa spuna daca BOR isi da acordul pentru procedura de transplant sau nu. Daca nu ne-am fi coalizat noi, ziaristii ce am fost acolo, sa spunem ca, prin prezenta patriarhului, BOR isi da acordul pentru asta, ar fi ramas totul asa, in coada de peste". Profesorul a ramas mut. M-am uitat la Corneanu si l-am vazut zambind intr-un mod aparte, mic, hatru, cu grija sa nu-l jigneasca pe Munteanu. Si am realizat iar, pentru ziua aceea, ca mitropolitul agreeaza sa se spuna lucrurilor pe nume, chiar daca lucrurile acelea nu sunt ,,de roz" despre lumea lui. O prietena, calugarita catolica, m-a ascultat, zilele acestea, dupa sapte ani, povestind de ziua in care m-am cunoscut cu mitropolitul Corneanu. Si m-a intrebat cum de am putut retine atatea detalii, legat de ce s-a spus, de cum a fost atunci. Nici nu mi-am pus niciodata problema. Dar, cum am foarte vii in mine cele de atunci, probabil e semn ca au fost extrem de importante, daca s-au pastrat asa. Pentru ca de aici a inceput inca o schimbare majora a vietii mele, a credintei mele in oameni, a legaturii mele ciudate dar oneste cu Biserica. Pe drumul spre Mitropolie i-am spus Inaltului, privind gardul de la resedinta sa, ca e usor de sarit si ca, de nu ma duceau la el, normal, l-as fi sarit cu siguranta, si tot ajungeam sa ne intalnim. Mi-a spus, razand, ca l-au mai sarit si altii, dar nu cu scopuri bune (aveam sa aflu mai tarziu de crima care a avut loc candva in mitropolie, si de furt), si ca nu trebuie sa-mi fac probleme pentru ca imi promite ca voi avea intotdeauna usa deschisa la el. Si asa a fost. Si din acea zi am avut un prieten nou. Nu doar pentru ca el incepuse sa dea ci si pentru ca a venit candva momentul sa dau si eu inapoi pentru miracolul unui gest extraordinar pe care mi-l pusese in fata. A trecut timp de atunci. Sigur, am mers cu Dana la el dupa ce fata a iesit din spital. Si a fost bine. Si Dana e si azi credincioasa, si cercul s-a inchis cumva, firesc, cand, dupa decesul mitropolitului, in una dintre zilele in care timisorenii i-au ajuns la catafalc, pentru ramas bun, am fost cu ea acolo, impreuna, pentru a-i fi alaturi cand si-a luat si ea ramas bun. Pentru ca asa trebuia sa fie. Dar, dincolo de Dana, am mai ajuns de zeci de ori la Mitropolie in anii care au urmat. Impartasanie S-au inlantuit ciudat lucrurile. Nu ma interesase niciodata lumea religiei dar acum intamplarea facea sa imi apara in fata neasezari ale povestii asteia, oameni care aveau nevoie de ajutor, ticalosii, probleme. Si… promitandu-mi-se usa deschisa la Inaltul, am folosit-o. Si am fost mereu bine primita, pentru ca mitropolitul vedea ca vin mereu pentru altii, care au nevoie de dreptate. Si ma asculta cu atentie si bunavointa. Au fost atatea cazuri in care am ridicat doua degete, ca ar fi greu sa le pomenesc pe toate. Pentru romanii din Timoc, pentru scandaluri din parohii din Banat, pentru implicarea in politica a preotilor, pentru mizerii facute greco-catolicilor, pentru oameni saraci pe care voiau sa-i jecmaneasca preoti ortodocsi, pentru un milion de daraveri. Ma primea, asculta mereu totul cu atentie, incerca sa rezolve. Imi mai povestea el, imi cerea sa-i povestesc eu despre locurile pe unde ajungeam, despre cazurile despre care scriam. Era un avid consumator de presa si imi facea mare placere sa ii aduc din cele pe care le scriam. Imi facea mici cadouri, spunandu-i maicii Mihaela, cea care il ingrijea de ani, si de care m-am apropiat si eu cu drag, in timp, ca nu se poate sa plec de la ei din casa fara ceva. Si primeam sau o carte, sau un calendar, sau cate o floare, sau o metanie, sau tot felul de lucrusoare dragi, carora incercam si eu sa le gasesc cumva perechea, in raspuns, la vizitele urmatoare. Imi permitea sa fiu eu, asa cum sunt, si aprecia sinceritatea – si chiar si extravaganta, uneori. Si glumea mereu. Glumeam amandoi. Candva i-am adus niste frezii jigarite. Mi-a spus: ,,Numai atat?" I-am replicat imediat: ,,Stiti ceva, eu mananc o saptamana din freziile astea". Sigur, din afara suna putin ciudat dar era modul nostru de a glumi, dezvoltat in ani, in care fiecare plusa cu cate ceva. In ziua aceea mi-a pus in brate, la plecare, un buchet de trandafiri cu orhidee. Dupa ce s-a terminat treaba cu impartasania, vorbind la telefon, i-am spus: ,,Aveti de dat o bere". Sigur, a replicat ca de obicei: ,,O bere? O lada! De sampanie!" N-a apucat sa o dea, aici, jos… Intr-unul din ani, in noiembrie, de ziua sa, mi-am spus ca toata lumea ii va aduce cadou flori si am vrut sa ii fac o altfel de bucurie - am luat cu mine unul dintre porumbeii pe care ii vindecasem si i l-am dat sa-l mangaie. ,,Puiu", in rest extrem de bland, dar neobisnuit cu alte persoane, a zburat cand mitropolitul, incantat, a spus ca n-a mai avut de multa vreme prilejul sa atinga o pasare, si l-a mangaiat. In momentul acela am inlemnit - eram intr-un birou cu o usa deschisa, in plalat se mai aflau invitati, in fractiunea aceea de secunda deja imi inchipuiam cum ne vom porni, o armata de oameni, sa-l haituim pe Puiu, spre prindere, prin palat, peste invitati. Dar, ajungand in dreptul parintelui Radu, acesta l-a prins fulgerator si mi l-a inapoiat, spunandu-mi ca a avut si el porumbei. O desfasurare mai putin fericita a fost la propunerea mea de a merge sa admiram arborii de lalele infloriti din parcul de langa Mitropolie, Parcul Rozelor, maica Mihaela, care era langa noi cand l-am invitat pe mitropolit acolo, burzuluindu-se la noi, ceea ce l-a facut pe Inaltul sa ridice spasit din umeri. Asa ca i-am adus eu o ramurica inflorita, si atata a fost. In alt rand a convocat un sinod mitropolitan cu hartiile pe care i le adusesem - a avut incredere ca ceea ce am obtinut arata o stare de lucruri care nu este fireasca, in eparhia condusa in Serbia de episcopul Daniil, si l-a chemat pe acesta, laoalta cu colegii, sa mustre pe aceia care gresisera. Nu stia, pe atunci, ca in acelasi an urma sa fie si el vizat pentru o mustruluiala exemplara. Care a schimbat totul, peste tot. Ar mai fi multe de zis. Poate, la o editie viitoare a volumului pregatit. Cert e ca am ajuns cumva in vara lui 2008, cand se dorea caterisirea Inaltului. Omul pe care il vazusem facand bine, care fusese mereu drept, de cand il cunosteam. Voiau sa-i faca rau. Pentru ceva ce nu era decat un gest de apropiere intre culte. Am simtit visceral nevoia sa ,,ma bag". Sa fac ceva. Sa il apar. Nu stiam cum, nu stiam ce e de facut, dar s-a concretizat pe parcurs. Mai intai a fost actiunea de sustinere din piata, a colegului de la Radio Timisoara, apoi am chemat eu oamenii la Filarmonica. Se gasesc aceste lucruri in articolele mele. Ce nu se stie larg e cum au curs aceste zile si nopti. Mai intai am mers la el si i-am spus, cand scandalul mocnea: ,,Eu nu va intreb ce ati facut in acea biserica greco-catolica sau ce n-ati facut, pentru ca mie mi-e egal. Va intreb ce imi spuneti ca sa scriu". Si mi-a spus. Si am publicat. Dar scandalul a luat amploare. Si atunci a fost de regandit strategia. Declaratiile sale pentru altii au devenit mai stufoase decat, cred, ar fi trebuit. Si deja era clar ca va veni furtuna. Toate acestea nu ar fi existat, sigur, daca un preot greco-catolic lasat sa i se urce ,,strategia" la cap, Cristian Terhes, din SUA, nu ar fi considerat de cuviinta sa scrie ca ,,la Timisoara s-a intamplat o minune". O minune care convenea, sigur, catolicilor, dar care, in felul in care a fost prezentata, a dus la evenimentele de mai tarziu. In acel moment, catolicii devenisera cei care, pentru a trage spuza pe turta lor, il trimisesera la autodafe pe Corneanu. O strategie de incepator in ale sahului, care castiga un pion acum pentru a sacrifica regele in cateva mutari. O strategie de nebun. Si care, cu toate eforturile ulterioare, inclusiv ale lui Terhes, nu a putut opri drumul spre aberatia care a urmat. Anania a cerut caterisirea lui Corneanu. A facut comentarii penibile, nedemne de un mitropolit, fata de colegul sau. Il ura. Cred ca ura pe toata lumea, oricum. Am comparat deseori seninatatea lui Corneanu si acreala lui Anania. Ce diferenta intre cei doi… L-am sunat pe IPS Bartolomeu Anania, a ridicat vocea la mine la telefon, dupa ce a auzit ca sunt din Timisoara si a aflat ce lamuriri vreau. Nu reactionez prea bine cand cineva ridica vocea la mine, nemeritat. Am urlat si eu la ierarh, s-a linistit si mi-a spus ca un ursulet din desene animate: ,,Dar nu ma necajiti acum, ca suntem in post". ,,Leul Ardealului" nu era obisnuit ca, daca urla la cineva, i se poate raspunde la fel. Mai ales cand e vorba de o femeie. Ghinion. Totusi, nu mi-a dat informatia pe care o doream. I-am spus ca vin la Cluj. Mi se laudase ca nu a lasat niciodata un ziarist cu mana intinsa. Mi-a spus ca nu ma primeste si ca merge la Nicula, daca vin. Am spus ca vin si acolo. Si am mers. Nu a coborat. Era in manastirea greco-catolica furata pe care o distrugea si schimba locul, major, dar nu a coborat sa mi se uite in ochi si sa-mi spuna cum e cu impartasania, cu ereticii si cu borsul de urzici. M-am certat cu staretul lui, si cu ala era sa ne pocnim, si tot n-a coborat. Am facut poze, desi era interzis, cu nesimtirea ce se ridica acolo. Macar atat sa ramana. Si am plecat. A doua zi aveam actiunea organizata de mine in Timisoara. Am rugat oamenii de cultura din oras sa vina cu o hartie in mana la Filarmonica, avand cateva randuri scrise - despre Banat, despre noi, despre alteritate, despre Corneanu, despre cum intelegem noi sa facem lucrurile aici. Si au venit. Am invitat si toti rectorii universitatilor de stat din oras – asta, o pot spune acum, pentru ca in Cluj exista o fundatie a lui Anania unde se lauda ca are toti rectorii din oras. Ei bine, eu voiam sa-i arat ca eu o sa-i am pe toti rectorii MEI, din Timisoara, cei patru, in apararea lui Corneanu. Si i-am avut. Dar, dincolo de povestea cu actiunea de sustinere, cu facutul pachet al mesajelor noastre si cu trimisul lor la Patriarhie, cu ajutorul Institulului Intercultural din Timisoara si mai ales al directorului Calin Rus, am vrut sa mai ramana ceva. Simteam ca nu e destul. Am mers atunci la catolici. La Dieceza Romano-Catolica din Timisoara. Episcopul Martin Roos si vicarul sau, Bocskei Laszlo, fusesera sufletul intalnirii ce avusese loc cu o saptamana inainte, in Piata Operei, nu ma cunosteam cu ei, ne vazuseram doar acolo, de aproape. Insa aveam nevoie de ajutorul lor. Am batut la usa biroului lui Bocskei Laszlo, pe atunci vicar la noi, am crapat-o, am bagat doar capul si l-am intrebat scurt: ,,Buna ziua, nu va suparati, sunteti eretic?" Incercam marea cu degetul. S-a uitat lung la mine, socat, doua secunde. Apoi a pufnit in ras si mi-a raspuns: ,,Dupa unii se pare ca da". Mi-am zis in gand: ,,Al meu sunteti". Si i-am explicat ce doream de la ei. L-a chemat pe episcopul Roos sa vorbim in trei. Nu aveam timp de ocolisuri. Am spus, privind in ochii inteleptului si respectabilului episcop: ,,Situatia e asa - e ca si cum o femeie merge pe strada si cineva ii striga din spate ca e curva. Are doua variante: trece mai departe sau se intoarce sa solutioneze problema. Ce veti face?" Am vazut stelute sticlind in ochii cugetatori ai episcopului. Nu stiu sa explic asta. Erau cumva asa cum imi inchipui focurile care s-a spus ca sclipesc pe comori. Nu era o explicatie care se cuvenea sa fie oferita unui episcop, cea pe care o dadusem, dar era mult mai simplu si mai clar asa. Si prea Sfintia Sa Roos e un om caruia ii place sa fie privit in ochi. Si m-a intrebat: ,,Ce doriti sa facem?" Primul lucru pe care l-am propus era ceva ce mi s-a explicat ca nu se poate intampla, din cauza unor lucruri ce tineau de altii, din afara diecezei de aici. Dar nu e de pomenit. Mai ales ca atunci nici nu intelegeam unele lucruri, pe care le stiu acum. Si atunci nu ramanea decat varianta a doua, mult mai chinuitoare si ciudata pentru mine, si care nu stiam de va duce la rezultatul dorit. Am spus ca mi-as dori sa primesc contactele ierarhilor din bisericile istorile, ne-ortodoxe, ca sa ii intreb cum se simt facuti eretici de catre ortodocsi. Atat episcopul Roos cat si episcopul de acum de la Oradea, Bocskei, au fost mereu deschisi spre a il apara pe Inaltul. In timp l-am cunoscut mai bine pe vicarul de atunci, si am ajuns sa-l iubesc pentru onestitatea sa, pentru inteligenta, pentru simtul umorului, pentru loialitate. I-am fost alaturi in momente importante - consacrarea sa, beatificarea episcopului Bogdanffy, decesul tatalui. Un om admirabil, pe care m-a bucurat nespus ca am ajuns atunci sa-l cunosc. Episcopul Roos mi-a spus ca deja trimisese patriarhului o scrisoare de sustinere fata de IPSS Nicolae Corneanu dar ca nu considerase ca ar fi util sa o faca publica. L-am rugat sa faca, totusi, asta, pentru a spori impactul demersului sau. Nu este omul declaratiilor emfatice, al taiatului panglicii pentru bliturile presei, si de aceea a fost o reusita ca l-am convins. Nu ca ar fi facut-o pentru altceva decat pentru ca a realizat ca facand public acest lucru sporeste vocile care s-au alaturat pentru a vorbi despre ne-vina lui Corneanu. Am gasit intelegere si sprijin la Redactia Timpolis, din partea sefei mele, Melania Cincea, si a colegilor mei, pentru tot ce a urmat. Pentru ca a venit o saptamana de foc, una dintre cele mai grele din cariera mea, in afara de munca pe front, in care am lucrat zi si noapte, aproape fara somn, sa acopar nevoile ziarului, sa tin legatura cu colaboratorii din alte fusuri orare si sa strang cele necesare demonstratiei pe care o pregateam. Nu conta de s-a impartasit sau nu, conta cine erau ereticii langa care fusese plasat pentru a fi judecat prin canonul ala nenorocit. Adica fara de noroc – canon. Adica prost. In prima zi - surpriza! Telefoanele nu mergeau la redactie. Aveam de dat zeci… Mi-am pus capul in pumni cateva secunde. Profesorul nostru de la Facultatea de Jurnalistica, Marcel Tolcea, atunci director al Muzeului de Arta din Timisoara, bun prieten al meu, in ani, ne spunea mereu cum sa ne descurcam cand ceva pare ca nu se poate face. Asa ca… am luat tramvaiul si am fugit la Marcel la muzeu. Doar ca nu era acolo. L-am sunat sa-i spun ca as avea nevoie de biroul lui. S-a intrerupt imediat dupa ce am schimbat doua vorbe, nu l-am mai prins. Asa ca am vorbit cu Bita, colegul meu si purtatorul lui de cuvant, spunandu-i: ,,Bita, am vorbit cu Marcel. Am nevoie de biroul lui". Ambele enunturi erau adevarate. Dar… eu nu obtinusem ok-ul lui Marcel din cauza nenorocitului de semnal de telefon. Dar… am ales sa cada pacatul asta pe mine. Asa ca prima zi de telefoane si desteleniri am bifat-o de la Muzeul de Arta, sperand ca profesorul meu nu ma va lua prea tare de urechi. Aveam replica pregatita: ,,TU ai spus sa ne descurcam, nu?" Piesa cea mai importanta era declaratia Inalt Prea Sfintiei Sale Ioan Robu, arhiepiscopul si mitropolitul romano-catolic din Bucuresti. Ne-am tot ocolit cu telefoanele, eram in contratimp, pana, finalmente, a sunat cand eram deja acasa. Cu un porumbel alb in mana, care nu voia sa stea pe balcon si-mi tot sarea in brate, vindecat fiind dupa o boala. Eu il aruncam mai incolo, asta zbura pe mine, nu puteam inchide repede usa de la balcon de frica sa nu-l flecesc, arhiepiscopul suna. Am raspuns, mi-am cerut scuze pentru a scapa un porumbel. Suna bizar. Doar ca era adevarul. Apoi m-am pus sa explic cu patos de ce as avea nevoie de replica sa. IPSS Robu m-a intrerupt, a spus: ,,Ma scuzati, as avea o intrebare - dumneavoastra mergeti la biserica?" I-am spus ca nu. M-a iscodit de ce. A fost greu sa raspund. Doua secunde grele de tot. Nu voiam sa ii pried replica dar nu voiam nici sa mint. Asa ca i-am spus adevarul. ,,Pentru ca nu sunt credincioasa". Am simtit cumva ca ecuatia i se pare interesanta. A intrebat mai departe: ,,Atunci cum il iubiti pe Inalt Prea Sfintitul?" La asta n-am avut probleme sa raspund. Am zis ca am descoperit ca avem aceleasi valori pe orizontala, chiar de nu le impartim pe cele pe verticala. Si ca in dragoste nu cred ca trebuie comuniune suta la suta, pentru ca atunci ar disparea casatoria, si ar fi pacat. Ierarhul catolic a raspuns: ,,Va dau replica. Mai mult, vom discuta dupa, despre ce s-a intamplat". Si asa a fost. Si am pastrat constant legatura de atunci, spre mare bucuria mea. De PS Virgil Bercea si PS Alexandru Mesian am dat la Timisoara, la Universitate - veneau sa lanseze aici Biblia Vulgata. Era si IPSS Corneanu cu noi - ce nu se stie e ca a fost chiar de fata la interviurile pe care le-am luat. Am considerat ca asa e mai bine si ca PS Mesian, pe care il simtisem mai precaut, la telefon, isi va da drumul mai bine in prezenta mitropolitului. Si asa a si fost. Pana am gasit sala l-am urmarit pe PSS Bercea, inalt, calcand hotarat printre studenti, mai sa-l pierd, privind undeva peste capetele tuturor, parca spre o alta lume. Mi-am dorit atunci sa stiu unde si de ce priveste asa. In timp, cred ca am aflat - lucru care nu poate duce decat sau la dusmanie sau la o mare prietenie. Imi place sa cred ca am ajuns deja la categoria a doua, dupa ce ne-am mai si razboit. Mereu pentru bine. Mereu pentru ce ar fi mai mult de facut. Dar cert e ca, atunci, a fost unul dintre sustinatorii de baza ai Inaltului, explicand clar si hotarat de ce e aberant sa se discute despre caterisirea sa. Si pe episcopul Klein din Sibiu l-am prins cumplit de greu. Era in Africa, oamenii lui din Sibiu nu au vrut sa se deranjeze sa ma ajute sa il gasesc, am aflat doar ca e la Arusha, am cautat pe net, am gasit telefoanele organizatorilor de la congresul la care era, nici nu stiam ca pot suna in Africa de pe mobilul meu, la a doua persoana am reusit sa explic ce vreau, am rugat sa i se duca episcopului mesajele mele, am dat sms. O vreme nu s-a intamplat nimic, eram deja cu tot materialul gata, era sambata, eram cu sora mea in piata de vechituri cand a sunat telefonul - numar nevazut. I-am spus: ,,Precis e episcopul, din Africa". Pana a tarait a treia oara eram pe jos printre picioare, facandu-mi loc cu bratele, cu agenda scoasa si cu pix in mana. Am raspuns, am auzit: ,,Sunt episcopul Klein. Stiti, sunt in Africa". A venit potopul meu de explicatii. Si mi-am primit replica. A trecut povestea, si cu alte actiuni, care nu sunt de povestit aici, macar nu acum. Inaltul nu a fost caterisit. Dar s-a dat regula ca nimic nu se mai poate face impreuna cu ortodocsii, de tii de alta religie. O chestie aberanta, la care nu trebuia sa se ajunga. O vina tot a patriarhului Daniel. Pe care ar trebui sa si-o spele, altfel tot ecumenismul Banatului ramane fara sens… Inaltul a ajuns acasa, atunci, de la Bucuresti. Am fost singurul ziarist la intampinare, cand a venit. Am fost acolo ca prieten, nu ca presar. Am facut poze, am promis ca nu le voi folosi, iar, cat traieste. Am pozat de pe scara din curte de pe care am pozat si acum, cand corpul Inaltului a trecut curtea pentru ultima oara, pentru drumul de sfarsit… Si-a imbratisat toti colaboratorii, s-a oprit la fiecare preot sau maica ce a fost acolo, le-a multumit pentru sustinere. Era in spital la Cardiologie cand am facut actiunea de sustinere, la Filarmonica. Mi-a scris atunci, cu mana tremurand, al doilea bilet de multumire. L-am rugat sa nu-mi mai scrie ci sa-si ingrijeasca sanatatea fara sa se mai chinuie, ca noi mergem mai departe, cum m-a sfatuit el - dupa constiinta. Atunci, la intoarcerea acasa, la mine nu a venit. Si poate era mai bine asa. Nu voiam sa-mi multumeasca public pentru nimic. Era intre noi ce se intamplase. Pozam. A intrat in casa. Eu m-am pus sa plang. Incordarea asteptarii, emotiile, toate. Maica Mihaela m-a luat in brate: ,,Nu plange, Albinuta (asa-mi spune ea), ca tu ai facut toate astea." I-am multumit. Nu stiam cat am facut sau cat a contat. Cert e ca am facut cat sa ma pot uita in oglinda, dupa. Altfel, nu as fi putut. Am auzit acum oameni bucurandu-se ca a mai murit un ,,popa imbuibat". Unul ,,cu averi, bani, masini". Zilele astea am povestit putin cu maica Mihaela despre omul drag noua, pe care il ingrijise atatia ani. Stiam ca isi impartea salariul celor cu nevoi dar nu am intrebat niciodata, pana acum, despre asta. Acum, maica mi-a confirmat - ii dadea banii sa-i duca la posta sau sa-i dea celor care cereau sau stia el ca aveau nevoi. Ierta pe toata lumea. Am intrebat-o, stiind ca el era constient cine il vanduse, cine ii facea rau, cum ducea astea. Mi-a spus ca l-a intrebat si ea. Si ca i-a raspuns ca de asta si-a ales meseria de preot. Si ca asa trebuie sa fie. Ma intreb cati dintre cei care ,,se bucura" la moartea lui au spatiu pe hard sa cuprinda lucrurile acestea. Si nu realizeaza ca lovesc un sfant. O sfanta pentru cazurile imposibile… Si un sfant. Ar mai fi atata de multe de povestit. Un singur lucru mai strang acum, aici. Dupa judecata aceea dubioasa, cand incepuse deja marginalizarea sa, am fost la Inaltul Nicolae Corneanu cu relicva Sfintei Rita, sfanta cazurilor imposibile. Cu preotii greco-catolici Gabriel Sita si Marian Stoicanescu. Pentru ca un sfant, pentru cei ce cred in sfinti, e al tuturor, nu e al catolicilor sau al ortodocsilor si atat. Marian (si el un prieten, acum) urma sa vina cu relicva in Timisoara, ne-am intalnit si, dupa o tura de poze, gandindu-ma ca as putea sa-i fac o bucurie Inaltului, l-am intrebat de nu ar vrea sa-l cunoasca pe mitropolitul Corneanu. Mi-a spus ca i-as face una dintre bucuriile cele mai mari din viata. Ierarhul iesea extrem de rar din casa, deja, traia acolo ca intr-un turn de fildes si nu oricine mai merega pe la el… L-am sunat, l-am intrebat de ne primeste cu relicva in caz ca venim tiptil-tiptil. Sau pas-pas – nu mai stiu cum i-am zis. A ras si a repetat cuvintele mele. Ca daca venim pas-pas, atunci ne primeste. Am rugat preotii sa-si dea colarele jos, am studiat cum poate arata cutia relicvei cat mai inofensiva, am rugat sa nu mergem cu preotul Chisarau, care e cunoscut aici, am sunat diaconul si am plecat. Nu imi era niciodata clar de ce trebuie sa ne ferim, sau de cine, dar simteam ca e mai bine sa nu il expunem pe Inaltul, mai ales fiind vorba de contacte cu lumea catolica. Am urcat treptele, spre apartamentul de sus. Preotii catolici radiau. Au scos potirul cu trandafirul de aur ce pastreaza un os metacarpian al Sfintei Rita din Cascia. Am rugat sa fiu lasata sa fac poze. Si iar am promis: ,,Cat timp veti trai, pozele astea nu vor fi facute publice". Marian s-a pus sa-i explice despre sfanta, Inaltului. Care asculta zambind. Eu m-am pus sa rad si i-am spus ca mitropolitul e expert in Vietile Sfintilor, si ca, probabil, ar sti sa-i spuna el mai multe preotului. Si toata lumea a zambit. Apoi am plecat. Am poze cu preotii pe scara, cand coboram. Marian arata de parca inghitise un soare sau un fulger globular: lumina. Am ajuns afara din mitropolie, cu niste mici peripetii, si l-am sunat pe PS Mesian, de la Lugoj, spunandu-i ce am facut. A spus: ,,Nu creeeeeed! Ce curaj ati avut!" I-am zis: ,,Am poze". La care mi-a dat o replica profetica, ce m-a cutremurat: ,,Aveti grija de ele pentru ca vor fi, candva, o piesa in dosarul de beatificare". Adevarul era ca noi toti cunoscuseram un sfant. Ramona Balutescu The post Am cunoscut un sfant! appeared first on Presa Oradea.