Filosoful de la Merito

Joi, 22 Martie 2018

…ca, altceva, ce ar putea sa fie unul care ia judecata copiilor, si o duce spre locuri mai altfel decat inainte, mai bune, mai luminate, decat un filosof?… Unul care se impotriveste epocii, demagogiei, ipocriziei, non-valorii, si-si pune elevii sa-ti gandeasca detasarea de rau, sa-si formeze ei insisi un set de reguli ale binelui. Asadar, […]
The post Filosoful de la Merito appeared first on Presa Oradea.
 …ca, altceva, ce ar putea sa fie unul care ia judecata copiilor, si o duce spre locuri mai altfel decat inainte, mai bune, mai luminate, decat un filosof?… Unul care se impotriveste epocii, demagogiei, ipocriziei, non-valorii, si-si pune elevii sa-ti gandeasca detasarea de rau, sa-si formeze ei insisi un set de reguli ale binelui. Asadar, despre ce face frumos profesorul Doru Castaian, din Galati, premiat in cadrul Proiectului Merito, de recunoastere a excelentei in educatie.
As putea spune ,,Castaian, prietenul nostru", desi ne desparte o tara, si desi nu ne-am vazut decit o singura data fata catre fata, la Timisoara, si uite ca nici pozele alea de atunci nu le gasesc, sa certific ce spun. Dar nu asta conteaza. Conteaza, cred eu, ca profesorul Doru Castaian este unul dintre oamenii cu care, daca te intersectezi, indiferent cum, cu onestitatea spiritului, iti devine prieten, si daca te-ai afla constant la o mie de leghe.

Remarcabila ideea celor de la Echipa Merito, si fain (cum spunem noi, cand punem peceti de bine, in vestul tarii) si materialul scris deja despre el, inainte de a i se oferi distinctia Merito pentru profesori buni. Profesori aparte. Profesori care influenteaza destine. E tot ce trebuie. Doar ca, prieteni si intr-ale filosofiei fiind, cu Doru Castaian, o sa-mi ingadui o gluma, ca justificare a textului meu: ,,tot ce nu e prea mult, strica". Si nici macar nu am spus-o eu – e un principiu ce, uneori, ajuta. Atunci cand e vorba de oameni aparte. Iar Doru cere acest strop in plus.

Nu il cere el. Cu modestia celui ce s-ar ascunde in gaura de sarpe, atunci cand este vorba despre el, sau macar cu autoironia celui cu simt al umorului dezvoltat, Doru Castaian si-ar impinge elevii in fata. Si e bine sa fie asa. Dar, dincolo de ei, doresc sa pun si eu ceva in plus la povestea despre profesorul bun. Pentru ca acum e prilejul. Si pentru ca, altfel, probabil ar ramane nespus.

Asadar, avem una bucata profesor filosofie (sau de pachet socio- – nu imi e extrem de clar cum se numesc materiile astea, acum) si un liceu, Liceul de Arte Dimitrie Cuclin din Galati. Ce preda Doru, acolo? Ei bine, de aici incepe kalimera. Daca ma intrebati pe mine, el preda cum sa fii om. Ceea ce este mare lucru. Preda despre cum sa iti pui intrebarile esentiale ale vietii, si sa gasesti raspunsuri. Despre a face bine in jurul tau, rupand ceva din tine, daca este nevoie. Si despre lumina din carti.

Daca e cineva la care ma gandesc, la eticheta de ,,omul care aduce cartea", e Doru Castaian. Care stie cum sa arate, prin exemplu personal nefortat, prin anecdote, prin cronici, prin traduceri, prin caricaturi pe pagina lui de Facebook, ca viata e ceva ce e bine sa curga printre carti. Nu ale feliei lui (desi in ,,felia lui" intra mai tot), ci carti, marile carti ale omenirii, apoi cartile descoperirilor, ale frumosului, ale eticului. Cum spuneam: aproape toate. Toate cartile bune.

Il vad recomandand carti de stiinta cu aviditatea cu care unii isi pozeaza cina, inainte de a o devora. Si nu e sterp drumul, cum fiul lui deja ii urmeaza pasii, si cum elevii cu care se intersecteaza la scoala cresc povestind despre cum le-a modelat viata profesorul lor din liceu.

Probabil si ,,profesor de a gandi" i se potriveste. ,,Profesor de prietenie". Sau ,,profesor de a aduce viitorul mai aproape". Zambiti. Vi se par categorii de necuprins intr-un nomenclator. Si totusi… Sa ne pastram zambetul inca o clipa, pana ne vom cerne prin sita devenirii numele profesorilor nostri, ai fiecaruia dintre noi, care ne-au ajutat sa fim oameni. Sper din tot sufletul ca veti gasi ceva de pus pe lista asta. Uite, eu am invatat despre cum sa imi ingadui sinceritatea frusta, in ce scriu, de la un profesor american, Harry Morgan, de la Jurnalistica. Si logica viului, care m-a dus la a scrie mult pe medicina, de la profesorul de biologie din liceu, Doru Cotuna.

Dar tot acolo, in liceu, timp in care se pune mortar pentru a se tine carmizile intre ele, am invatat despre societate, despre valoare, despre corectitudine si despre cinste de la diriginta mea, profesorul de romana Rodica Ghidau. Candva, incercand sa schitez un interviu cu ea, am intrebat-o ,,De ce ne-ati invatat sa fim cinstiti si corecti, intr-o lume care nu mai apreciaza lucrurile acestea?" Mi-a raspuns ,,Si azi tot asa as face-o".

S-a intamplat ca nu am putut publica niciodata materialul acela - mi se parea mereu ca e prea putin, pentru un om stralucitor. Pun acum, aici, macar replica aceasta. Pentru ca sunt, ingemanate, lucruri care se spun greu, despre oameni frumosi - exista mereu teama ca nu ne-am gasit cuvintele bune, ca lucrurile alese a fi dezghiocate sunt prea putin.

Si totusi, pana viermele marului pe care vreau sa-l impart cu voi nu ma da indarat, cum ca ar fi putin sau neavenit, va povestesc despre o iarna, in care Doru si-a mobilizat copiii sa ajute. Pe cei de la scoala, pentru ca baiatul lui era inca prea mic.

Imi scrisese o cunoscuta de departe ca s-a pierdut tatal ei. Era necajita, nu stia ce sa mai faca, era Craciunul si cei de la politia din Galati, unde se pare ca ajunsese tatal ei, plecat dintr-o localitate din apropiere, nu prea aveau chef de cautari. Dupa discutii cu ofiterul aflat in tura, si cu superiorul lui, care petrecea, acasa, l-am mobilizat pe Doru Castaian, liasone officer-ul meu, cand e de facut ceva bun in acea parte de tara. L-am rugat sa facem foi cu chipul batranului, cu datele de contact, si sa vedem de le putem raspandi pe strazi.

Era Craciun, deci vacanta, si totusi Doru a reusit sa mobilizeze o mana de elevi care au impanzit Galatiul cu afisele acestea, care dublau (poate chiar cu mai mult succes) munca politiei de acolo. Au fost zile in care familia batranului a sperat un pic mai mult, datorita implicarii elevilor de la Liceul de Arta. Speranta conteaza enorm, atunci cand zilele trec greu, si cand simti ca ajutorul nu vine de acolo de unde ar trebui, dupa regulile societatii.

Batranul nu a fost gasit in viata, din pacate. Dar a fost atata de important ca un profesor si niste tineri au lasat deoparte sclipiciul si tipla colorata ale zilelor de sarbatoare, pentru a ajuta o familie disperata, pentru care clipele contau altfel… Nu exista manual pentru lectiile acestea, exista doar har al profesorului, care trage copiii in bine, dupa el, in viata. In cea adevarata.

Am sapat vreo doua ore in pozele lui Doru, de pe Facebook, pentru a-mi gasi fotografiile de la Timisoara, si nu am dat de ele. Dar mi-am adus aminte de atatea si atatea momente si discutii dintre noi, de clipe in care ne bucuram de bucuria celuilalt, mi-am amintit tristetile pe care le imparteam, public sau privat. Un sir lung de intamplari, rimand si cu marile sau mai micile intamplari ale lumii in care traim, precum si de-ale noastre, dintre cele pe care le scrii doar pe privat, le scrii soptit, si doar celui care stii ca-si va apleca urechea literei de raspuns spre tine.

Si mi-am adus aminte de alte campanii in care Doru s-a bagat, in care a lasat programa ,,chestiilor alora" pe care le preda la scoala deoparte, si le-a vorbit copiilor despre ce doare, ce arde, ca moment, ca loc, ca respiratie angrenata la respiratia lumii. Campania pentru un elev al lor, bolnav, care avea nevoie de multi bani, ca sa se trateze. Sau discutia despre valoarea vietii unui om, atunci cand cineva care pentru multi conteaza doar ca statistica, un om fara casa, de pe strada, ,,un boschetar" a fost omorat in Galati, incendiat cat dormea, apoi… apoi s-a sfarsit…

Poze, momente, amintiri - au fost doua ore in care am selectat cateva fotografii, dintre multele care ar fi putut fi folosite aici, despre profesorul Doru Castaian, dirigintele, modelul in viata, parintele, prietenul. Portrete ale lui Doru facute de elevii lui, ca dar din ceva ce, poate, va fi darul lor cel mai mare, peste ani, caricaturi postate de el, primite de el, de zile de nastere sau obisnuite, atitudini ale lui, realizari, clipe de suflet. A fost greu de ales si, ca sa fiu onesta, l-am intrebat pe Doru daca ar vrea sa arunce o privire, sa nu-mi bata obrazul, dupa. Mi-a spus ca nu, ca are incredere, ca, de sunt puse acolo, sunt publice si e ok.

Eu am oroare de martisoarele duse ,,obligatoriu" invatatoarei, de 1 martie. De as fi invatatoare, as gasi o modalitate sa ,,pasez" ceremoniile care au ajuns obligatie. Care incoloneaza copiii, ca pe niste oi, sub patrafirul lui ,,trebuie". Si, pe scara cresterii, de as fi profesor, ,,cand o sa cresc mare" (si, intr-o zi, se va intampla si asta, poate si din lipsa de prea multe ,,mariri" in domeniul meu), o sa vreau sa fiu ca Doru. Si anume, ca, de e sa fie ceva sarbatorit, sa fie atunci cand celalalt, elevul, simte, si dupa cum simte, si sa fie ceva care sa aduca a ,,impreuna", nu a plauri de singuratate, a ,,eu" versus ,,voi". Daca va fi loc, in a merita asta.

,,Civism". Cred ca asa se mai cheama ceva din ce preda Doru la scoala. Atata doar ca, la acest profesor, scoala nu se termina in timpul si cu substanta indicate si sugerate de fluturasul de solda. Pentru ca nici om nu esti doar atunci cand te afli in spatele catedrei. Si cineva trebuie sa te invete, atunci cand iti strangi calciul pe oase, cum sa nu ramai cartilagilos. Despre toate acestea este Premiul Merito, decernat, acum cateva zile, si profesorului galatean Doru Castaian. Intr-o societate stramba, un profesor ce leaga araci. Un filosof. Atat de drag tuturor.
Ramona Balutescu
The post Filosoful de la Merito appeared first on Presa Oradea.



Sursa: OradeaPress    Citeste mai departe »

Comentarii: