Doua piese de vazut, despre cel de langa noi

Luni, 21 Mai 2018

M-am saturat de aberatii si de ipocrizie. De marsurile Coalitiei pentru Familie. De talibani ai credintei. Si de situatia  in care familii trebuie sa se jure pe cravata lor ca-s familii, chiar de nu au numarul standard de membri. Teatrul trebuie sa fie turnesolul acestei societati nenorocite. Iar piesa celor de la Teatrul 3G din […]
The post Doua piese de vazut, despre cel de langa noi appeared first on Presa Oradea.
 M-am saturat de aberatii si de ipocrizie. De marsurile Coalitiei pentru Familie. De talibani ai credintei. Si de situatia  in care familii trebuie sa se jure pe cravata lor ca-s familii, chiar de nu au numarul standard de membri. Teatrul trebuie sa fie turnesolul acestei societati nenorocite. Iar piesa celor de la Teatrul 3G din Targu Mures a fost.
Asa a fost filmul, ca nu stiam la ce piesa o sa asist, seara aceea, in cadrul Festivalului European al Spectacolului Timisoara - Festival al Dramaturgiei Romanesti. E ca atunci cand iei un medicament fara sa fi citit prospectul. Totusi, uneori e bun si ajuta.
Am aplaudat in picioare un spectacol ce ar fi fript ficatii CpF
 
Dupa primele replici din spectacol, mi-am dat seama ca tema e de actualitate: homosexualitatea din Transilvania - si inca si la minoritari. Asadar, minoritari de minoritari. Adica gay maghiari din Transilvania - de parca doar una dintre "probleme" nu ar fi ajuns.
Zambesc. Ma gandesc la reversul medaliei. La homofobul transilvan. La ortodoxul roman verde, cu steagul Noii Drepte deasupra capului, intre catedrala unde putrezeste Bartolomeu Anania si Avram Iancu cel suspendat de clujeni.  Si ma uit repede in sala. Va intrerupe cineva spectacolul? Sau le-a scapat, de data asta? In timp ce, de pe scena mi se vorbeste - da, in maghiara, si nu e nimic extravagant in asta, in Timisoara - despre animalul acela aparte, sub-omul homosexual maghiar din Transilvania, cu ironia imprumutata din discursul homofob majoritar, il caut din ochi pe cel ce ar putea livra acest discurs. Nu pare sa fie aici. In seara asta vom fi  doar intre noi.
Se porneste ceva mai slab. Dar motoarele se degripeaza pe parcurs, la actori. Am decis sa nu ii pun pe caprarii, desi am avut, intre ei, favoriti si mai-putin-favoriti. Cred ca spectacolul acesta este despre sume. Sume de lucruri adunate. Simt, din trupa aceasta tanara de profesionisti, ca s-a incercat ca fiecare membru sa aiba o partitura unde sa poata da ceva la care este bun. Dar, dincolo de asta, e textul lui Csaba Székely, care e genial, si intretesatura de stari si situatii a regizorului Ándi Gherghe.
Dar spectacolele nu sunt o piatra rupta din munte, si care se asezata intr-o expozitie. Sunt migala, si lucratura fina, prin care piatra se angreneaza cu alta piatra, in curgere de fir de metal. Iar curgerea de aici e absolut remarcabila. Avem situatii, tablouri, momente care ne aduc in fata franturi de viata, in care apare (sau nu, nu inca) el, animalul prezentat: homosexualul. Imi readuc aminte rapid toate cuvintele de alint sau ocara, din maghiara, pentru "homosexual". Probabil dincolo de xenofobie, homofobul ungur ar putea linistit bea o bere cu homofobul roman - aceeasi cocleala a prostiei autosuficiente le individualizeaza actiunile.

Avem, de-a valma, scoala ce se doreste "mai catolica decat Papa" si unde autorii de mare literatura nu au voie sa existe, de au fost homosexuali, profesorul ostracizat pentru ca nu tine seama de asta, birtul de tara, fetele gay care sunt cat pe ce sa se desparta cand "homofobul de serviciu", omologul masturbatorului de prin parcuri, o agreseaza fizic pe una din ele, asistenta de spital bagacioasa, un CpF mai mic al satenilor ce vor sa convinga birtasul sa nu ofere gazduire unui necunoscut – si scenele, aparent rupte una de alta, la inceput, incep sa-si gaseasca locul, una langa alta, in mozaicul cotidian.
Tatal secui, care, la fiecare aparent insucces al fiului sau, il intreaba de nu e homosexual, ca titlu de ocara, pana i se raspunde: "Ba da, sunt". Urmeaza ruperea. Dar ruperile au si readunari - fostul elev si profesorul, antrenoarea si unchiul ei, ba chiar si agresorul fetei, care se dovedeste a fi politist (perfect credibil, in societatea de azi) dar care intrevine in agresiunea dintre birtas si profesor (singurul lucru ce nu mi s-a parut verosimil, din piesa). O lume. O lume cu ale ei. Si totusi, ce e aparte, ce e demn de prezentat pe scena? Cum si de ce devine captivant?
Ceva, un spectacol, te prinde in masura in care te regasesti acolo, ceva cu care empatizezi, care constituie o problema pentru tine, care iti ofera adierea unei rezolvari. Eu m-am regasit. In lupta mea, ca ziarist, impotriva homofobiei. In greata fata de ipocrizie. In grija fata de cunoscutii mei, gay, care trebuie sa se ascunda, intr-o societate ce mai are mult pana sa treaca de talibanism. M-am regasit in sentimentele, pe care le stiam, ale unei prietene ce statea in public, la acest spectacol, cu o ruda homosexuala ce patimeste din cauza familiei, ale unui actor homosexual ce a strabatut sala inainte de spectacol, ale bisexualei pe care am intalnit-o, dupa, pe un coridor. Suntem buni in a inventa cuvinte de ocara, in a cumpani pietre, in a nu intelege, in a lovi. Ce nu e ca noi ne sperie, si trebuie distrus. Si totusi, vorbim despre oamenii de langa noi.

Deosebit de bine construit, si puternic, momentul in care unul dintre actori vine in sala, intre spectatori, si ii invita la o participare, pe motive statistice, la benignul joc de-a "Cine e nascut azi?". Pentru ca, statistic, unul poate fi. Pasul imediat urmator, "Cine e homosexual?", ramane fara nici o mana ridicata, la Timisoara (spre deosebire de Cluj). Pentru ca, tot statistic, unul din zece s-ar putea sa fie - ni se spune. Dar, la Timisoara, nimeni nu isi asuma asta. Pentru ca asa sunt vremurile. Este fireasca intrebarea urmatoare: "Atunci cine minte?". La Cluj, cineva a ridicat, aici, mana. La Timisoara, tot nimeni… Doar ca mi s-a parut un moment adevarat, extrem de adevarat, si am pornit aplauzele. Nu era doar parerea mea - publicul aflat in Nationalul timisorean (sala pe care cei de la Opera o vand si unor intalniri dubioase, cum ar fi cele cu Dan Puric) a raspuns, aici. Aplauzele ce au intrerupt, in acel minut, spectacolul, compensau, cu un dram, faptul ca inca nu a venit timpul ca o parte esentiala a a identitatii noastre sa fie asumata public. Macar cu un dram.
De pe scena primim si firescul relatiilor unor persoane gay, intre ele, precum si cu cei ne-gay (sau presupus, deocamdata, ne-gay), dar si toxicitatea, subliniata, uneori cu doua linii, a bagatorilor-de-nas-in-treburile-altora, a "binevoitorilor", a revoltatilor. Si te uiti, ca intr-un muzeu cu caricaturi, si te intrebi: "Oare homofobul nu realizeaza cat de grotesc e?" Si nu, nu e fictiune, nu e ceva din decadenta America, nu e o aberatie neintalnita - e viata prietenilor, amicilor, cunoscutilor nostri - pe care nu ii stiti, dincolo de celelate insusiri ale lor, ca gay, doar pentru ca nu ati fost deschisi sa ii intelegeti si luati asa cum sunt. Dar ei exista. Omul amabil din tramvai, care a cedat locul unei batrane, doctorul care ti-a salvat viata, scriitorul dupa a carui carte spui ca te topesti, episcopul caruia-i saruti inelul. Aici. In Transilvania. In Targu Mures, Cluj, Oradea, Timisoara. Romani si maghiari.

E bun spectacolul. E bun, pentru ca imi vine sa ma ridic, de cateva ori, si sa fac ordine printre personajele de pe scena. Pentru ca ma doare. Pentru ca rad amar. Pentru ca tac. Habar n-aveti cum doare tacerea, de nu v-ati pus problema asta. Tac pentru prietenii mei plecati in Berlin, ca sa se poata tine de mana pe strada. Pentru medicul pe care toata familia sa il crede doar religios. Pentru preotul tarat la actiuni homofobe, ca sa nu fie demascat. Pentru prietenul care s-a despartit de prietenul lui. Pentru artistul despre care am scris, cu drag, caruia cineva i-i balacareste pe homosexuali pe wall, pe Fb, fara sa stie ca si el e homosexual. Nu pot sa ii indemn sa nu se mai ascunda. Nu inca. Pot doar sa incerc sa vorbesc celorlalti. Dar, acum, in seara spectacolului cu "Bucurie si fericire", sarcina aceasta a fost luata de trupa de teatru din fata mea.
Se termina spectacolul. Nu se termina bine. Ramanem cu un nod in gat. Asa si trebuie. Heblu. Aplauze. Nu, nu sunt printre cei care se entuziasmeaa usor, amicii mei va pot confirma ca au fost spectacole, chiar si in sala asta, la care eram printre singurii care nu se ridicau la aplauze. Dar acum o fac. Ma ridic. De la inceput. Nu, nu e un spectacol de 10 din 10, nu mi-a placut cum a fost jucat inceputul, dar e un spectacol adevarat, cu un text de zile mari, onest si sclipitor, gandit bine ca regie, jucat fain, e exact ce spuneam mai sus: ansamblul care trebuie, dintre piatra, forma, metal, utilitate. E un spectacol adevarat. Cu sange, in loc de plastic. Cu viata, in loc de ipocrizii de carton.

Si nu sunt fericita. Sunt bucuroasa. Ca am fost aici. Ca am devenit parte din inca o caramida pentru dintii monstruoasei coalitii care a dus Romania spre Evul Mediu: Coalitia pentru Familie. Cum se poate anihila acel monstru?  Exact asa. Cu spectacole despre stereotipuri, ipocrizii, despre cum suntem de fapt. Ciudat amestec, asta: furie, bucurie, neputinta, comuniune, dorinta de participare impreuna… Nu-mi place titlul piesei. E vag. Si totusi, cand ajungi la capatul spectacolului, dai un zambet trist si aici: da, viata e facuta din cateva bucurii, si prea putina fericire. Bucuria nu e fericire. E mult, dar nu e tot. Toti ne-am dori sa fim fericiti. Doar ca bucuriile unora dintre noi cresc – ciudata floare… - din nefericirile altora…
(Despre aceste spectacol am vorbit, mai incolo, in luna, celor care au fost prezenti, in 17 mai, in Ziua impotriva homofobiei, transfobiei si bifobiei, la o intalnire sub egida LGBTeam Timisoara.)
Nu plec imediat, dupa. Felicit actorii, discut putin cu Ándi Gherghe, regizorul. Habar nu am ce vreau sa ii spun, cand ne asezam pe scaune, fata in fata. Dar, dupa 26 de ani de presa onesta, va spun ceva: nici nu e nevoie sa am habar. Conteaza onestitatea, ca, uite, ma bucur ca am fost azi, aici, cu voi, ca ne-ati dat asta. Si dialogul se leaga cumva. Si plec spunandu-mi ca asta e calea de lupta, pentru a deschide ochii societatii. Pentru ca plec avand ca martisor un lucru frumos. Un preot reformat i-a scris regizorului, dupa unul dintre spectacolele cu aceasta piesa, vorbindu-i despre ce ne desparte sau ne apropie, avand aceeasi deschidere ca si noi fata de normalitatea ce include, in ea, si felia homosexualitatii. Despre Dumnezeul care ii tine in brate pe toti. Sunt atee dar tot ma bucura cand preotii gasesc resurse pentru onestitate.
Parinte, nu stiu cine esti, si nici nu ma intereseaza, pentru ca nu vreau sa ti se intample rau, dar, daca inca mai trebuie sa existe biserica, pentru cei care au nevoie de ea, esti dovada ca acolo exista si oameni deschisi, nu doar talibani si ipocriti.
,,Noi" si ,,ei"
 
Acelasi Festival European al Spectacolului Timisoara - Festival al Dramaturgiei Romanesti, si o piesa a aceluiasi regizor ca mai sus: Ándi Gherghe. Si noi. Noi, cei ai pamanturilor de aici, din centrul si vestul tarii, despartiti pe caprarii, ca ridichiile de foaite diferite, la aprozar: unguri si romani. Si ce se intampla cand ridichiile astea se amesteca intr-o legatura noua.

Povestea unei familii din Transilvania, din care cunosc pe viu cateva persoane, o poveste care s-a intamplat. Care, aici, la Timisoara, asa s-a numit: "Poveste din Transilvania", de George Stefan, jucata de trupa de la Centrul Multimedia Studio Act, din Oradea - a avut si titlul "Tara zanelor", dupa lucrarea pentru care Szabados Istvan a fost trimis la inchisoare, candva. O tara mai buna. La care nu aveai voie sa visezi. Si intamplarile din jurul ei. Si ironia vietii. Si dragostea. Si ura. Si prostia. Dintre romani si unguri.
Si mi-aduc aminte. Ziua cand am gasit, prin hartiile familiei mele, o scrisoare ingalbenita, din 1945, in care bunicul, oltean, detasat ca telegrafist CFR pe undeva, cu razboiul, ii scria bunicii, unguroaica, sa nu-l invete pe tata decat romana. Nu care cumva sa-l invete pe tata altceva decat romana.
Si piesa curge. In romana, apoi in maghiara. Scriitorul ungur, din Targu Mures, anchetat, umilit de catre securistul ce-l avea in grija, inchis. Fata lui (una din ele, in realitate), care-si povestea copilaria fara tata, apoi aparand un tata, apoi... Tot greul. Dragostea ei fata de un roman. Dificila zi cand ii spune tatalui ei despre ce este vorba. Intalnirea dintre familii. Nenorocita surpriza a vietii - familia baiatului e cea a anchetatorului. Si roman, si neam de securist, bonus. Ce ar fi putut fi mai urat pentru Szabados?…
Familia noua ajunge "pe rol", apare si un copilas. Si totusi... sarabanda aceasta a ne-intalnirilor dintre familii, romanii si ungurii, anchetat si anchetator, povestita cand in romana, cand in maghiara (excelenta intrepatrundere a micilor istorisiri, cand intr-o limba, cand in alta!), discutiile chiar la aceeasi masa ce sunt purtate si in romana si in maghiara, dorindu-se, in functie de cel care vorbeste, sau excluderea celuilalt, sau comuniunea...

Tatal meu a invatat maghiara, pana la urma. Si matusa. Bunicul, nu. Nici eu, pe mine nu m-au invatat, desi am crescut la bunici. Dialogurile pe care tata si matusa le purtau, frustrant pentru mine, cu bunica, cand ceva trebuia sa fie tinut secret de bunicul, in maghiara. Si televiziunea maghiara, de la care am invatat un strop de libertate. Emisiunile pe care bunica trebuia sa le traduca, pentru bunicul, Parabola, Szuperbola, A Het (nu mai caut accentele), ce-mi mai aduc aminte. Si, mereu, la o ora distanta dupa imnul Romaniei, de Revelion, imnul Ungariei, Isten, aldd meg a Magyart. Dumnezeu sa-i binecuvanteze pe unguri. O bucata muzicala pe care am iubit-o mereu.
Familia lui Szabados isi duce rana, intinsa pe ani. Si senzatia ca fata, Krisztina, a tradat, maritandu-se cu un roman. Mai mult, cu fiul celui care i-a umilit si chinuit pe ei. Ascultam si felul in care tanarul Remes era dezgustat de munca tatalui, si explicatiile seniorului. Romeo si Julieta in varianta moderna. "Ce pret are un nume, trandafirul, oricum i-ai spune, tot asa-si imparte mireasma dulce"... Toti se chinuie in "aranjamentul" acesta, pana cand are loc explicatia dintre Krisztina si tatal ei.
Mai apoi, bunica mea n-a mai fost. N-a prins libertatea. Bunicul a prins-o. In camera mea, a crescut portretul Regelui, pe perete, in a lui, al lui Iliescu. Si teancul de "Vatra Romaneasca" se ingrosa. Si nu intelegeam nicicum. Intr-o zi, m-a intrebat, in vizita la el, la Arad, fiind, ce mai lucrez. I-am spus ca public la A Nap, Ziua in limba maghiara. Despre teatrul maghiar. Intre timp, invatasem limba. Vadit dezgustat, m-a intrebat daca nu fac si ceva serios. Apoi, intr-o zi, cand urma sa fie un anumit eveniment al comunitatii maghiare in Arad, m-a auzit cerand relatii, la telefon, cuiva, in maghiara. S-a oprit in spatele meu si m-a intrebat: "Tu chiar ai invatat limba asta?"

Si dragostea si ura au resorturi nebanuite. Nu cerem CV-ul persoanei de care ne indragostim, ci ii prindem din zbor o frumusete a sufletului sau o vulnerabilitate. Iar ura... am vrea sa nu fie acolo, dar sta, si macina, uneori mult dupa ce o credeam linistita. Krizstina il provoaca la dialog pe tatal ei. La marturisiri. De ce, ura?… De ce... tot?… Abia tarziu, in ani, el poate trece de resentimente. Generatia tanara a invins.
Dar...
Dar vine libertatea. Nu a familiilor, reunite in una singura, prin cei tineri. Ci a tarii. E martie 1990. Brusc, in Targu Mures, oameni care impartisera atatea, impreuna, care se ajutasera, care... traisera firesc, ajung sa se dusmaneasca, sa vrea sange, sa vrea sa se omoare. De ce?… 10 martie. O alta rana deschisa. Pentru mult timp...
Cand eu eram mica, avem un tricou portocaliu, cu un fotbalist pe el. Ai mei imi spuneau ca e Domide, marele fotbalist al Aradului. Am crescut, nu m-a mai interesat fotbalul, spre dezamagirea bunicului. El tinea cu U Craiova, ca orice oltean. Eu ii spuneam ca nu exista fotbalist respectabil, in afara de Boloni, ca e singurul care are si o meserie civilizata. Se enerva.
Mai multe unghiuri ale povestirii cu 10 martie, in piesa ce curge inca in fata noastra. Desi deja sunt atata de trista, suprapunand partea mea de trecut peste tot ce vad de pe scena. In povestea despre 10 martie, Targu Mures, finalul este despre cum Szabados salveaza un "pui de roman" de la bataie, cu toate ca avea un tricou cu feliile rosu-galben-albastru pe el. Pe spate: "10, Boloni". Era tricoul de la Nationala romaneasca, al ungurului Boloni. Din momentul asta nu mi-am mai putut ascunde lacrimile, le-am lasat sa-si vada de treaba lor pe fata.

Apoi, generatia a treia de Remes creste. Examen la Medicina, discutie intre potentiali viitori studenti. Povestea despre Tara Zanelor. In fapt, Tara Zanelor tine de noi.
Da, am invatat maghiara in Teatrul Maghiar Csiky Gergely, din Timisoara. Si am scris, o vreme, despre teatrul maghiar de la noi, si chiar din Ungaria. Am invatat cum se spune "Crima si pedeapsa", in maghiara, la Teatrul din Debrecen, ba chiar pot sa si pronunt onorabil. "Rapirea Sabinelor", la Sfantu Gheorghe, in Secuime. "Visul unei nopti de vara", care suna muuuult diferit in maghiara, la Satu Mare. "Generalii" – la piatra funerara a carora mergeam des, in Arad – la Oradea, cat inca nu-si batuse nimeni joc de teatru, si mai avea tise in fata. Si "Fotbalul de odinioara", la Szeged.
In ultimul meu drum in Ungaria, la Szeged, acum doua luni, am gasit, cu drag, si statuia dedicata echipei de aur, de fotbal, pe care o vazusem impersonata de actori din Romania si Ungaria, pe scena, in urma cu 20 de ani. In penultimele drumuri, alaturi de cel drag, ne straduiam sa-l impresionam fiecare pe celalalt, cu maghiara proprie, discutand cu personalul motelului de langa Budapesta, numarand pe degete sa ajungem la numeralul care ne trebuia, pentru camera, si razand ca putem face asta.
Este prima piesa pe care am vazut-o jucata si in romana si in maghiara. Alternanta replicilor, in limbi diferite, devine personaj. Sau ingredient - ca un praf secret, neaparat iute, pentru gulas. Suntem noi, cei de aici, din vestul tarii, cu dramele noastre inter-etnice, mai mici sau mai mari. Un text de piesa excelent, o piesa jucata bine, o problema inca actuala, din pacate, o invitatie la dialog, la cunoastere a unuia fata de celalalt, la inchidere de cerc.

Plec de la piesa promitandu-mi, iar, ca voi solicita cetatenia maghiara, ca a doua, a mea. In ciuda acestui - escu pe care-l duc in nume. Asa imi inchipui ca voi inchide eu cercul, pentru mine. Dar sunt sigura ca si ceilalti spectatori au avut prilej de rememorari, poate chiar si de rezolutii, pe marginea felului in care "noi" si "voi" poate ajunge candva, simplu, "noi".
Una peste alta, doua piese pe care le-as dori jucate peste tot. In Romania si Ungaria. Pentru ca iesi de la ele cu un dram mai mult decat cum erai cand ai intrat. Probabil, de suflet.
Ramona Balutescu
The post Doua piese de vazut, despre cel de langa noi appeared first on Presa Oradea.



Sursa: OradeaPress    Citeste mai departe »

Comentarii: