,,Avem daci aici, in Banatul de campie"

Vineri, 31 Iulie 2015

Sa ridice mana cine stie sa spuna ceva despre daci! Si nu tampenia aceea cum ca ei ai fi fost cei cu latina, de la care au invatat romanii cum sa strige sa te pazesti de caine, si asa mai departe. Vorbesc de lucruri care au un vag parfum de credibilitate, cum ar spune cei […]
The post ,,Avem daci aici, in Banatul de campie" appeared first on Presa Oradea.
 Sa ridice mana cine stie sa spuna ceva despre daci! Si nu tampenia aceea cum ca ei ai fi fost cei cu latina, de la care au invatat romanii cum sa strige sa te pazesti de caine, si asa mai departe. Vorbesc de lucruri care au un vag parfum de credibilitate, cum ar spune cei de la Catavencu. Adica unde locuiau, cu ce se indeletniceau, ce mancau, ce-i preocupa, scriau sau nu, comunicau sau nu folosind si alte cuvinte decat burta aceea cu ,,barza, varza, manz, viezure, mos" si ce-o mai fi, ce nu se putea aronda altei limbi, ca provenienta.
Asta pentru ca, in ceea ce e acum Romania si ce avea daci, mai demult, exista doua mari curente care povestesc despre asta, de-l ignoram pe Iliescu ce explica si el ceva despre provenienta dacilor, ,,din camioane", datorita felului sau rusesc de a vorbi engleza: arheologii care vin cu realitati din teren si pseudo-istoricii, ce vin cu povesti elucubrante.
In fond, suntem aceiasi
Nu ne intereseaza povestile elucubrante asa ca, atunci cand invitatia de a afla ceva nou despre ,,dacii nostri" vine de la o echipa de arheologi din Timisoara, raspundem prezent. Si nici nu e folosita impropriu sintagma ,,dacii nostri", pentru ca ceea ce ne-a explicat lectorul universitar dr. Dorel Micle, de la Universitatea de Vest din Timisoara, care conduce echipa de studenti (ce lucreaza pentru licenta sau masterat) ce sapa la Unip este de rezumat intr-o propozitie simpla: ,,Avem daci aici, in Banatul de campie".
Pe care ne-o spune pe santierul-argeologic-scoala, dincolo de localitatea Unip, la buza padurii, aproape de cateva descoperiri interesante, care te provoaca la gandit. Cu precizarea ca cele gasite aici nu se mai intalnesc cat vezi cu ochii, pana in zona Orastiei.

Se spune ca spiritul uman nu s-a schimbat mult in ultimele doua mii de ani. Nu suferim altfel, nu iubim altfel, nu ne temem altfel. Doar suntem imbracati altfel, traim ceva mai mult din cauza gaselnitelor medicinei si avem niste telefoane mobile care ne mananca mult timp - chiar si la marginea padurii din Unip, atunci cand, din doua in doua zile arheologii pornesc generatorul iar studentii sar sa-si incarce mobilele ca sa mai poata spune pe Facebook unde sunt si ce fac.
Dar firea umana zice-se ca nu s-a schimbat. Nu va luati dupa dacopatii care vorbesc despre o civilizatie atlantoida, in care dacul nostru facea, dregea si lumina Europa cu intelepciunea sa. Dar ar fi bine sa nici nu cadem in partea ignorantului total, ce si-ar inchipui ca vorbim despre niste maimute cu caciulite tesite pe cap. Sa-i lasam pe arheologi sa ne lamureasca, vazand, alaturi de ei, de ce e asa de interesanta ,,provocarea Unip".
Dar avem hartie de muste
Ne strangem la Universitatea de Vest, in ciuda faptului ca un comunicat de presa scris prost te facea sa crezi ca nimeni nu va gasi nimic interesant pentru a-si sacrifica seara de miercuri. Suntem repartizati in masini, plecam spre Buzias si, pe langa Albina, facem dreapta. Nu ia mult drumul pana la Unip. Un sat prafuit, uitat de lume.
Il intreb pe dr Micle, in gluma, unde sunt tablitele de infartire cu localitati straine de pe continent - ne raspunde ca, atunci cand a ajuns aici prima data, s-a bucurat ca a gasit satul. Parcam langa ,,birtul cu de toate", adica un fel de alimentara cu mese in fata, de unde iti poti cumpara tot ce vrei dar te poti opri si sa bei o bere. A, si sa nu uitam de poetica panglica lipicioasa pentru muste. Au doua, pentru siguranta. Pline de muste.
Schimbam aici masina, urcam in masinile de teren care ne vor duce la Cealul Cetatuica. Un deal in campie si o cetate de care nu se stie nimic - cam astea erau lucrurile care au parut interesante in urechile celor care au inceput prospectiunile arheologice aici, acum sase ani. Pentru ca, intr-adevar, era ceva care semana cu un delusor, acolo, si mai erau si resturi de ceramica. Multa ceramica.

Poate din orasele noastre cu malluri si televizoare de unde se sorb stirile despre ultima prostituata a vreunui fotbalist ne e greu sa ne imaginam frenezia unui arheolog caruia o zona incepe sa-i arate ca are ceva de oferit. Ajungi, pe nestiute, stapanul unei parti de istorie, care te asteapta pe tine sa dibuiesti unde sa sapi, s-o dezgropi, sa legi lucrurile si sa spui, mai apoi, dupa ani de cercetare si cugetare, lumii: iata, asta s-a intamplat aici!

La Unip nu sunt doar arheologi, sunt si viitori arheologi, care invata despre dormitul in cort, despre ceaunul cu fasole, despre cum se spacluieste incet - incet, de parca ai decoji o ceapa, un teren care STII ca are o mie, o suta de mii de surprize pentru tine si colegii sai. Unii ajung sa sape de-o viata intr-un loc, si cine stie daca au scos din pamant macar un sfert din cat ascunde solul, acolo. Este parte din drama prietenului nostru, arheologul. Care isi alege sectiunea pe care merge in baza unei logici, a unor informatii de pe teren, a unor surse din vechime dar, dereori, de ce sa n-o spunem, si in baza intamplarii si a inspiratiei de moment.

E greu sa ai un teren in fata, sa stii sigur ca acolo, jos, sunt vase si alte obiecte ce te-ar ajuta sa intelegi mai mult, si sa hotarasti de unde sa incepi. Pentru ca s-ar putea sa sapi la cinci metri de cel mai extraordinar sanctuar din continentul tau, si sa nu stii, si sa ramana in pamant. Sau sa dai, in doua zile, de o minune.

A intelege semnele solului, unde poate fi ceva si unde nu, atunci cand chiar exista ceva de inteles, vine in timp. Un tanar arheolog trebuie sa invete, printre altele, si ca ceea ce face el sa nu se bazeze doar pe noroc. Sa inteleaga patternuri. Sa se transpuna.
Riscurile arheologiei
Dr. Micle ne ia cu povestea de la primele zile, de la inceput, din anii 2006-7, cand nu existau decat niste date ambigue. Cu toate acestea, la Cetatuica au avut noroc. Au fost acele resturi de ceramica, apoi perimetrele in care s-a sapat au fost rodnice. S-au gasit gropi ritualice care te fac sa te gandesti. Apreciez ca ni se spune ca inca nu exista raspunsul. Nici nu trebuie sa existe, atunci cand nu exista destule date. Nu raspunsurile monolit, absolut sigure, de dictionar fac parte din frumusetea meseriei - cred eu. Ci noptile la focul de tabara, cand te strangi in colegul de langa tine, nu doar cu trupul ci si cu mintea, si te intrebi, cu o cana de ceai in fata: ma, oare ce-o fi fost acolo?

E parte din lectia despre a fi arheolog. Asta, cu formulatul unei ipoteze. Care se ia la montat si demontat, care se suplimenteaza sau darama. Pe baza a ceea ce se stia pana atunci sau cu argumente ce tin de fantezie, deocamdata. Dar asa se ajunge la cresteri. Si la a gandi impreuna. Nu cred in arheologia lupului singuratic. Cred in echipa, in a imparti si a impartasi.
La Cetatuica exista mai multe straturi de locuire. Ceva de acum vreo 3000 si ceva de ani, apoi dacii, apoi ceva slavi, de acum vreo treisprezece secole. Dar ce intriga pe toata lumea, iar arheologii au fost binevoitori si ne-au facut parte din intrebarile lor si pe noi, cei de la presa - sunt aceste gropi cu ceramica dacica. Avem aici vase diferite in fiecare groapa, pentru servirea mesei, apoi o oglinda de cupru, apoi un cuptor, ceva mai incolo. Dar daca gropile acestea sunt parte dintr-o suprafata mai mare, cu mult mai multe case, ce nu sunt asezate in gropi? Daca sapaturile actuale tocmai ocolesc un cimitir sau niste urne funerare? Si cate si mai cate intrebari…

Vedem vasele, cum se ivesc din sectiunea sapaturii, vedem cele de pe fundul gropilor, cum asteapta, cuminti, de la an la an, sa ajunga la lumina tot mai mult. Cei care nu au ajuns niciodata pe un santier arheologic nu stiu, dar nu ajungi la burta unui vas si-l scoti repede-repede de acolo, sa vezi ce e cu el. Pentru ca mai are si alte fragmente in jur, pentru ca importanta e pozitia in care a fost gasit, straturile, continutul si multe altele. Una dintre colege intreaba in legatura cu un soi de capac pe care il vedem sapcluit pe undeva. Unul dintre arheologi ne spune ca inca nu stie ce e cu el si ca se va vedea cand va fi scos de acolo. E ciudat, e aparte, te intriga si totusi e inca prada pamantului - pentru ca trebuie privit si inteles in context, inainte de a se vedea ce e cu el, individual.
Se sapa aproape in fiecare an, aici. Aproape in fiecare an alta serie de obiecte scoate capul din pamant, dupa o lunga tacere. Sigur, tacerea in sine merge mai departe. Dar e tacerea unui surdo-mut, care incearca, in felul sau, prin semne, sa iti spuna ceva. De ,,urechea" arheologului, de priceperea sa tine ca mesajul din vechime sa fie inteles.
Despre mode si zei
Sa revenim la dacii nostri. Nici maimute, nici zei intelepti. Doar o populatie care era aici. Si care, in timp ce romanii isi scriau istoria si ridicau temple ce au rezistat milenii, se ocupau cu manz-barza-viezure ale lor. Si totusi, cat de interesant e sa incerci sa intelegi ce era pe distanta de la ,,barza" pana la ,,viezure"… Nu e o poveste despre ,,stramosi", ,,continuitati" si ,,drepturi" ci despre om, cu toate ale sale. O poveste despre Zurobara, poftim - daca trebuie sa poarte un nume. Pentru ca despre ea se pare ca vorbim.
Imi aduc aminte ca eram in clasa a doua cand ma ducea invatatoarea mea in cancelarie, sa le povestesc colegelor ei despre ,,centralizarea statului dac", despre care tocmai citisem. Pe atunci erau mai mult informatii interesante - acum sunt atatea si atatea intrebari. Cum comunicau aceste palcuri de oameni nu-asa-de-mult-diferiti-de-noi intre ei, cum nu se consangvinizau, de unde aveau sare, cum se fereau de ierni, ce zei aveau.

Iertati-mi precizarea frusta, dar rahatul acela cu romanul care s-a nascut bas roman si bas ortodox, neaparat ortodox, ca altfel n-ar fi roman verde, e o tampenie majora. Omul de ieri a vazut eclipsa de soare sau de luna si a avut nevoie de o explicatie pentru atunci, pentru ca nu-l avea pe Hubble si nici nu-si trimitea curiozitatea in spatiu, pe solul altor planete. Iubea ca noi si suferea ca noi doar ca-i mureau copiii din cauza unui abces dentar sau i se duceau parintii, si trebuia sa-si spuna ceva. Era religia lui ,,mai primitiva" decat religiile de azi?
Sa nu uitam ca vorbim de o perioada de timp in care grecii aveau o mitologie complexa si absolut superba ca poezie a justificarii existentei constelatiilor, plantelor, formelor de relief sau relatiilor inter-umane. Cred ca important nu este numele zeului pe care si-l creaza omul, atunci cand n-are alte explicatii pentru ce se intampla in jurul lui, ci felul in care raportarea la acea zeitate il face sa-si duca viata inainte. Sau sa moara.

Stateam, impreuna cu colegii, la marginile sapaturilor care, la un metru si ceva - doi in jos de noi ne faceau martori ai unei lumi duse, suprapusa, totusi, teritorial cu noi. Dar oamenii?… Cat de diferiti erau ei de noi? Doar pentru ca strachinile lor nu seamana intrutotul cu cele ale noastre, doar pentru ca nu cunoscusera plasticul si penicilina, erau ei asa de diferiti de noi? Sa ne gandim ca nici viata noastra de acum, suprapusa cu a unor triburi din Amazon, tot de acum, nu e intrutotul aceeasi…
Dacii nostri de campie ne-au trimis, in gropile lor ritualice, un fel de mail cu parola. O parola ce le va decoda viata din putinele lucruri ramase, solicitandu-ne fantezia si empatia. De vom gandi in termeni de ,,stramosi justificatori" sau de ,,primitivi", nu vom patrunde mare lucru din viata lor.

Dar intrebandu-ne impreuna, chiar si doar pe parcursul drumului de 40 de minute dintre Timisoara si padurea de langa Unip, dupa ce se ghidau oamenii aceia in noapte, pentru a-si gasi casa, si deja suntem mai castigati. Pentru ca viata este o suma de ecuatii frumoase, pe care le avem de dezlegat.
Ramona Balutescu
The post ,,Avem daci aici, in Banatul de campie" appeared first on Presa Oradea.



Sursa: OradeaPress    Citeste mai departe »

Comentarii: